NoÅ£iunea de Dumnezeu, ne spu­ne Descartes, este adevărul cel mai evident ÅŸi fundamental pe care-l descoperă cugetul omenesc atunci când se observă pe sine însuÅŸi ÅŸi când ob­servă lumea înconjurătoare. Din momen­tul în care apariÅ£ia conÅŸtiinÅ£ei de sine ÅŸi a gândirii a dat naÅŸtere speciei omeneÅŸti, primii oameni au înÅ£eles de la bun înce­put – fără să-l aÅŸtepte pe Descartes – acest adevăr cât se poate de simplu ÅŸi evident, la îndemâna celei mai modeste inteligen­Å£e: omul ÅŸi lumea au fost create de o inte­ligenÅ£ă infinit superioară minÅ£ii omeneÅŸti, prezentă atât înlăuntrul omului, cât ÅŸi în lumea din afară ÅŸi în tot ceea ce există. Co­pacul, animalul, furnica, oceanul, celule­le, atomul, sistemul sanguin, sistemul pla­netar – pe scurt, tot ce există în univers, văzut sau nevăzut de ochiul omenesc – este alcătuit ÅŸi funcÅ£ionează conform unor legi preexistente, atât de constante ÅŸi exac­te încât ÅŸtiinÅ£a le poate exprima prin for­mule matematice, fizice sau chimice.

Această inteligenÅ£ă pretutindeni pre­zentă, sub forme de o diversitate infinită, este o dovadă incontestabilă, vizibilă ori­unde ne-am întoarce privirea, a existen­Å£ei unui Duh atotÅŸtiutor ÅŸi atotputernic care a făcut tot ce există ÅŸi pe care îl nu­mim Dumnezeu: „Cine este acela care a orânduit cele cereÅŸti ÅŸi cele pământeÅŸti, toa­te cele din aer ÅŸi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele de dinaintea acestora, cerul, pă­mântul, natura focului ÅŸi a apei? Cine le-a amestecat ÅŸi împărÅ£it pe acestea? Cine este acela care le-a pus în miÅŸcare ÅŸi conduce mer­sul lor neîncetat ÅŸi neîmpiedicat? Nu este oare făuritorul lor acela care a pus în toate o lege, potrivit căreia totul se conduce ÅŸi se guvernează? Si cine este făuritorul lor? Nu este oare acela care le-a făcut ÅŸi le-a adus la existenÅ£ă? (...) A cui este orânduirea acesto­ra? (...) Evident, a altcuiva decât a întâm­plării. Iar acesta cine este altul decât Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).

Această viziune religioasă a existenÅ£ei ÅŸi a lumii, care nu este, bineînÅ£eles, apana­jul exclusiv al credinÅ£ei creÅŸtine, căci ea apare în acelaÅŸi timp cu inteligenÅ£a ome­nească, este singura care merită numele de raÅ£ională. De aceea Descartes, tatăl ra­Å£ionalismului modern, insistă asupra fap­tului că existenÅ£a lui Dumnezeu este ade­vărul cel mai evident ÅŸi fundamental al raÅ£iunii omeneÅŸti: această idee „conÅ£inând în sine mai multă realitate obiectivă decât oricare alta, nu există niciuna care să fie mai adevărată, nici mai puÅ£in bănuită de a fi ero­nată sau falsă”. AÅŸa cum vedem, raÅ£iona­lismul lui Descartes este diametral opus aÅŸa-zisului raÅ£ionalism modern, materia­list ÅŸi ateu, care consideră că ideea de Dumnezeu este o nălucire iraÅ£ională – opiul poporului, după Marx, nevroza co­lectivă a omenirii, după Freud –, în con­tradicÅ£ie cu adevărurile ÅŸtiinÅ£ei moderne, care, fiind ea însăÅŸi fundamentată pe prin­cipii – ÅŸi prejudecăÅ£i – materialiste, îÅŸi li­mitează de la bun început sfera de cerce­tare la aparenÅ£a materială a lumii ÅŸi, prin urmare, nu mai are nicio posibilitate de a înÅ£elege sensul vieÅ£ii ÅŸi conÅ£inutul real al
existenÅ£ei, care sunt de natură imaterială ÅŸi spirituală. ÅžtiinÅ£a modernă este aidoma unui om neîntreg la minte care pretinde că cunoaÅŸte perfect o carte, căci îi cunoaÅŸ­te greutatea, dimensiunile, numărul de pagini ÅŸi al semnelor imprimate pe aces­tea, structura hârtiei, compoziÅ£ia cernelii tipografice etc., dar care, neÅŸtiind să ci­tească, este incapabil să cunoască conÅ£i­nutul cărÅ£ii ÅŸi funcÅ£ia ei reală, care nu sunt de natură materială.

Astfel se explică faptul că raÅ£ionalis­mul modern a deformat ÅŸi falsificat gân­direa lui Descartes, cunoscut în zilele noas­tre de marele public ca fiind autorul metodei care indică modul corect de fo­losire a judecăÅ£ii raÅ£ionale. Dar cea mai mare ÅŸi mai importantă parte a filozofiei sale, în vederea căreia a elaborat metoda respectivă ÅŸi care aduce argumente raÅ£io­nale în favoarea adevărurilor creÅŸtine ÅŸi a existenÅ£ei lui Dumnezeu, a fost ocultată ÅŸi nu este cunoscută decât de specialiÅŸti, în timp ce metoda sa de gândire este explicată tuturor ÅŸcolarilor, însă fără conclu­ziile metafizice la care autorul a ajuns da­torită acestei metode!

Căci Descartes nu este nicidecum un „cartezian”, adjectiv derivat de la numele său (Des Cartes), prin care se înÅ£elege în ziua de astăzi un om care nu recunoaÅŸte nicio autoritate superioară raÅ£iunii ome­neÅŸti ÅŸi nicio realitate superioară lumii ma­teriale, viziune a omului ÅŸi a lumii lipsită de transcendenÅ£ă ÅŸi de orice semnificaÅ£ie spirituală – deci inumană –, care este cu totul opusă gândirii lui Descartes ÅŸi con­vingerilor lui creÅŸtine, pe care le afirmă cu tărie chiar ÅŸi în Discursul asupra metodei, prin care îÅŸi propune să demonstreze că „sufletul înzestrat cu raÅ£iune (...) nu poate nicidecum fi produs de forÅ£ele materiei” Tot în acest discurs, el mărturiseÅŸte cât se poa­te de clar convingerile sale creÅŸtine: „ade­vărurile credinÅ£ei au fost întotdeauna cele dintâi în cugetul meu”

Cei care spun că Dumnezeu nu există sunt tot atât de smintiÅ£i ca un om care ar afirma că viaÅ£a nu există, dat fiind că pre­tutindeni în jur nu vedem decât fiinÅ£e vii, dar niciodată viaÅ£a însăÅŸi! Tot aÅŸa cum via­Å£a este prezentă în toate făpturile vii, Dumnezeu este prezent în toate cele făcu­te de El, văzute sau nevăzute. Numai un om cu mintea rătăcită ÅŸi lipsit de raÅ£iune poa­te nega această evidenÅ£ă: „Cei care sunt ro­biÅ£i răului ÅŸi orbiÅ£i de neÅŸtiinÅ£ă nu-L pot cu­noaÅŸte pe Dumnezeu, sufletul lor nefiind nici cumpătat, nici vigilent. Căci Dumnezeu este inteligibil. El ÎnsuÅŸi nu poate fi văzut, dar se manifestă în mod vădit în toate cele văzute, precum sufletul în trup. Si tot aÅŸa cum nu este cu putinÅ£ă ca trupul să vieÅ£uiască fără suflet, în acelaÅŸi fel este cu nepu­tinÅ£ă ca toate cele văzute ÅŸi toate cele ce sunt să existe fără Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare - Îndrumări duhovniceÅŸti).

Un om înzestrat cu inteligen­Å£ă si sănătos la minte recunoaste prezenÅ£a lui Dumnezeu pretutin­deni în jurul lui si înlăuntrul lui si îsi călăuzeste viaÅ£a pământească si întreaga fiinÅ£ă în funcÅ£ie de acest adevăr fundamental si vital care este exis­tenÅ£a lui Dumnezeu: „Omul înzestrat cu ra­Å£iune nu are cu adevărat decât o singură nă­zuinÅ£ă în suflet: să facă voia ÅŸi placul lui Dumnezeu, stăpânul universului, ÅŸi să-ÅŸi ori­enteze fiinÅ£a către un singur scop: să-ifie plă­cut lui Dumnezeu ÅŸi să-L slăvească, aducându-I mulÅ£umire pentru acÅ£iunea reală ÅŸi puterea proniei Lui prin care cârmuieÅŸte ori­ce lucru, orice s-ar întâmpla ÅŸi de-a lungul în­tregii noastre vieÅ£i. Ar fi cu adevărat nedrept să mulÅ£umim pentru sănătatea trupească me­dicilor care ne prescriu leacuri amare ÅŸi neplă­cute, fără să-Ifim recunoscători lui Dumnezeu pentru lucrurile care ni se par supărătoare ÅŸi fără să ÅŸtim că totul se întâmplă aÅŸa cum tre­buie ÅŸi în folosul nostru, prin acÅ£iunea proni­ei cereÅŸti. Căci Dumnezeu ÅŸi credinÅ£a în El sunt izbăvirea ÅŸi desăvârÅŸirea sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.).

A crede în Dumnezeu nu este altceva decât o funcÅ£ie normală si vitală a cugetu­lui omenesc, asa cum sunt pentru trup res­piraÅ£ia si bătăile inimii. Omul care se lea­pădă de Dumnezeu făptuieste un act sinucigas, căci el se lipseste din propria lui voinÅ£ă de izvorul de viaÅ£ă ce vine de la Tatăl ceresc si pe care nimic nu-l poate înlocui. A crede în Dumnezeu este o dovadă că fa­cultăÅ£ile noastre mintale si raÅ£ionale func­Å£ionează în mod normal, stiind să recunoas­că prezenÅ£a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru si să ne arate calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a atinge singurul scop real al existenÅ£ei omenesti, care nu este fe­ricirea în această lume – trecătoare si amă­gitoare precum un miraj –, ci viaÅ£a vesnică în împărăÅ£ia Tatălui ceresc: „Omul înzestrat cu raÅ£iune, amintindu-ÅŸi duhul dumnezeiesc care sălăÅŸluieÅŸte în el ÅŸi cu care este unit, nu se va lipi de nimic din această lume ÅŸi de nimic necurat. El îÅŸi menÅ£ine cugetul îndreptat că­tre cele din ceruri ÅŸi cele veÅŸnice. Căci el ÅŸtie că voinÅ£a lui Dumnezeu este mântuirea omului, dat fiind că Dumnezeu este pentru oameni iz­vorul tuturor bunătăÅ£ilor ÅŸi al fericirii veÅŸni­ce” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.).

(Va urma)