Gândesc, deci Dumnezeu există (I)

Noțiunea de Dumnezeu, ne spu­ne Descartes, este adevărul cel mai evident și fundamental pe care-l descoperă cugetul omenesc atunci când se observă pe sine însuși și când ob­servă lumea înconjurătoare. Din momen­tul în care apariția conștiinței de sine și a gândirii a dat naștere speciei omenești, primii oameni au înțeles de la bun înce­put – fără să-l aștepte pe Descartes – acest adevăr cât se poate de simplu și evident, la îndemâna celei mai modeste inteligen­țe: omul și lumea au fost create de o inte­ligență infinit superioară minții omenești, prezentă atât înlăuntrul omului, cât și în lumea din afară și în tot ceea ce există. Co­pacul, animalul, furnica, oceanul, celule­le, atomul, sistemul sanguin, sistemul pla­netar – pe scurt, tot ce există în univers, văzut sau nevăzut de ochiul omenesc – este alcătuit și funcționează conform unor legi preexistente, atât de constante și exac­te încât știința le poate exprima prin for­mule matematice, fizice sau chimice.

Această inteligență pretutindeni pre­zentă, sub forme de o diversitate infinită, este o dovadă incontestabilă, vizibilă ori­unde ne-am întoarce privirea, a existen­ței unui Duh atotștiutor și atotputernic care a făcut tot ce există și pe care îl nu­mim Dumnezeu: „Cine este acela care a orânduit cele cerești și cele pământești, toa­te cele din aer și toate cele din apă, dar mai vârtos, cele de dinaintea acestora, cerul, pă­mântul, natura focului și a apei? Cine le-a amestecat și împărțit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mișcare și conduce mer­sul lor neîncetat și neîmpiedicat? Nu este oare făuritorul lor acela care a pus în toate o lege, potrivit căreia totul se conduce și se guvernează? Si cine este făuritorul lor? Nu este oare acela care le-a făcut și le-a adus la existență? (...) A cui este orânduirea acesto­ra? (...) Evident, a altcuiva decât a întâm­plării. Iar acesta cine este altul decât Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).

Această viziune religioasă a existenței și a lumii, care nu este, bineînțeles, apana­jul exclusiv al credinței creștine, căci ea apare în același timp cu inteligența ome­nească, este singura care merită numele de rațională. De aceea Descartes, tatăl ra­ționalismului modern, insistă asupra fap­tului că existența lui Dumnezeu este ade­vărul cel mai evident și fundamental al rațiunii omenești: această idee „conținând în sine mai multă realitate obiectivă decât oricare alta, nu există niciuna care să fie mai adevărată, nici mai puțin bănuită de a fi ero­nată sau falsă”. Așa cum vedem, raționa­lismul lui Descartes este diametral opus așa-zisului raționalism modern, materia­list și ateu, care consideră că ideea de Dumnezeu este o nălucire irațională – opiul poporului, după Marx, nevroza co­lectivă a omenirii, după Freud –, în con­tradicție cu adevărurile științei moderne, care, fiind ea însăși fundamentată pe prin­cipii – și prejudecăți – materialiste, își li­mitează de la bun început sfera de cerce­tare la aparența materială a lumii și, prin urmare, nu mai are nicio posibilitate de a înțelege sensul vieții și conținutul real al
existenței, care sunt de natură imaterială și spirituală. Åžtiința modernă este aidoma unui om neîntreg la minte care pretinde că cunoaște perfect o carte, căci îi cunoaș­te greutatea, dimensiunile, numărul de pagini și al semnelor imprimate pe aces­tea, structura hârtiei, compoziția cernelii tipografice etc., dar care, neștiind să ci­tească, este incapabil să cunoască conți­nutul cărții și funcția ei reală, care nu sunt de natură materială.

Astfel se explică faptul că raționalis­mul modern a deformat și falsificat gân­direa lui Descartes, cunoscut în zilele noas­tre de marele public ca fiind autorul metodei care indică modul corect de fo­losire a judecății raționale. Dar cea mai mare și mai importantă parte a filozofiei sale, în vederea căreia a elaborat metoda respectivă și care aduce argumente rațio­nale în favoarea adevărurilor creștine și a existenței lui Dumnezeu, a fost ocultată și nu este cunoscută decât de specialiști, în timp ce metoda sa de gândire este explicată tuturor școlarilor, însă fără conclu­ziile metafizice la care autorul a ajuns da­torită acestei metode!

Căci Descartes nu este nicidecum un „cartezian”, adjectiv derivat de la numele său (Des Cartes), prin care se înțelege în ziua de astăzi un om care nu recunoaște nicio autoritate superioară rațiunii ome­nești și nicio realitate superioară lumii ma­teriale, viziune a omului și a lumii lipsită de transcendență și de orice semnificație spirituală – deci inumană –, care este cu totul opusă gândirii lui Descartes și con­vingerilor lui creștine, pe care le afirmă cu tărie chiar și în Discursul asupra metodei, prin care își propune să demonstreze că „sufletul înzestrat cu rațiune (...) nu poate nicidecum fi produs de forțele materiei” Tot în acest discurs, el mărturisește cât se poa­te de clar convingerile sale creștine: „ade­vărurile credinței au fost întotdeauna cele dintâi în cugetul meu”

Cei care spun că Dumnezeu nu există sunt tot atât de smintiți ca un om care ar afirma că viața nu există, dat fiind că pre­tutindeni în jur nu vedem decât ființe vii, dar niciodată viața însăși! Tot așa cum via­ța este prezentă în toate făpturile vii, Dumnezeu este prezent în toate cele făcu­te de El, văzute sau nevăzute. Numai un om cu mintea rătăcită și lipsit de rațiune poa­te nega această evidență: „Cei care sunt ro­biți răului și orbiți de neștiință nu-L pot cu­noaște pe Dumnezeu, sufletul lor nefiind nici cumpătat, nici vigilent. Căci Dumnezeu este inteligibil. El Însuși nu poate fi văzut, dar se manifestă în mod vădit în toate cele văzute, precum sufletul în trup. Si tot așa cum nu este cu putință ca trupul să viețuiască fără suflet, în același fel este cu nepu­tință ca toate cele văzute și toate cele ce sunt să existe fără Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare - Îndrumări duhovnicești).

Un om înzestrat cu inteligen­ță si sănătos la minte recunoaste prezența lui Dumnezeu pretutin­deni în jurul lui si înlăuntrul lui si îsi călăuzeste viața pământească si întreaga ființă în funcție de acest adevăr fundamental si vital care este exis­tența lui Dumnezeu: „Omul înzestrat cu ra­țiune nu are cu adevărat decât o singură nă­zuință în suflet: să facă voia și placul lui Dumnezeu, stăpânul universului, și să-și ori­enteze ființa către un singur scop: să-ifie plă­cut lui Dumnezeu și să-L slăvească, aducându-I mulțumire pentru acțiunea reală și puterea proniei Lui prin care cârmuiește ori­ce lucru, orice s-ar întâmpla și de-a lungul în­tregii noastre vieți. Ar fi cu adevărat nedrept să mulțumim pentru sănătatea trupească me­dicilor care ne prescriu leacuri amare și neplă­cute, fără să-Ifim recunoscători lui Dumnezeu pentru lucrurile care ni se par supărătoare și fără să știm că totul se întâmplă așa cum tre­buie și în folosul nostru, prin acțiunea proni­ei cerești. Căci Dumnezeu și credința în El sunt izbăvirea și desăvârșirea sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.).

A crede în Dumnezeu nu este altceva decât o funcție normală si vitală a cugetu­lui omenesc, asa cum sunt pentru trup res­pirația si bătăile inimii. Omul care se lea­pădă de Dumnezeu făptuieste un act sinucigas, căci el se lipseste din propria lui voință de izvorul de viață ce vine de la Tatăl ceresc si pe care nimic nu-l poate înlocui. A crede în Dumnezeu este o dovadă că fa­cultățile noastre mintale si raționale func­ționează în mod normal, stiind să recunoas­că prezența lui Dumnezeu înlăuntrul nostru si să ne arate calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a atinge singurul scop real al existenței omenesti, care nu este fe­ricirea în această lume – trecătoare si amă­gitoare precum un miraj –, ci viața vesnică în împărăția Tatălui ceresc: „Omul înzestrat cu rațiune, amintindu-și duhul dumnezeiesc care sălășluiește în el și cu care este unit, nu se va lipi de nimic din această lume și de nimic necurat. El își menține cugetul îndreptat că­tre cele din ceruri și cele veșnice. Căci el știe că voința lui Dumnezeu este mântuirea omului, dat fiind că Dumnezeu este pentru oameni iz­vorul tuturor bunătăților și al fericirii veșni­ce” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.).

(Va urma)