Adaugat la: 3 August 2014 Ora: 15:14

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37)

„A-L slăvi pe Dumnezeu este folositor omului, nu lui Dumnezeu. (...) Nimeni nu va putea, necinstindu-L pe Dumnezeu, să-L păgubească cu ceva şi nimeni nu va putea, lăudându-L, să-L facă să apară mai strălucitor. (...) Oamenii care Îl preamăresc potrivit cu vrednicia Sa, sau mai bine spus după cât le stă lor în putere să Îl preamărească - căci vrednicia Sa nicicând nu va putea fi preamărită îndeajuns -, obţin folos din lauda pe care o aduc. În schimb, cei ce Îl hulesc şi dispreţuiesc îşi pun în primejdie propria lor mântuire. (...) Să-L chemăm, aşadar, pe Dumnezeul de negrăit, Cel care nu poate fi gândit, nici văzut şi nici înţeles; pe Cel care înfrânge puterea limbii omeneşti, Cel care este dincolo de înţelegerea cugetului muritor, pe Cel nedezvăluit îngerilor, Cel pe care serafimii nu Îl pot contempla, heruvimii nu Îl pot pricepe (...), fiindu-le cunoscut numai Fiului şi Duhului.."

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37)

Cea dintâi şi cea mai mare po­runcă propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin faptele Sale şi jertfa Sa pe cru­ce, pare a fi şi cel mai greu – dacă nu chiar im­posibil – de pus în practică. Este cu neputin­ţă unui orb să aprecieze frumuseţea naturii sau a unei opere de artă, iar un surd nu poate nicidecum să guste farmecul muzicii. Tot aşa, cum ar putea omul să iubească cu toată inima şi cu tot sufletul o fiinţă pe care nu o poate nici vedea, nici auzi, inexprimabilă şi de ne­înţeles, care, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, depăşeşte putinţa oricărei limbi ome­neşti şi nu poate fi cuprinsă de niciun cuget muritor? Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine în­suţi, sau chiar să-ţi iubeşti duşmanul, sunt po­runci pe înţelesul omului, dat fiind că aproa­pele meu îmi seamănă, iar duşmanul meu este şi el un om ca mine, pe care îl pot înţelege şi pot încerca să-l iubesc. Dar cum să iubeşti o fiinţă pe care nu o poţi cunoaşte prin niciun mijloc de percepţie şi nici chiar prin gândire? Căci orice idee, cuvânt sau imagine prin care mintea noastră încearcă să-L reprezinte pe Dumnezeu nu este Dumnezeu: „Dumnezeu nu este ceva sau altceva. Când cineva îşi închi­puie că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, si reprezintă acest lucru sub o formă anume, el a cunoscut fără îndoială ceva, numai că acel ceva nu este Dum­nezeu!” (Meister Eckhart - Predici).

Tendinţa omului de a imagina Fiinţa veş­nică şi infinită a lui Dumnezeu după măsuri­le minţii omeneşti şi tiparele făpturii lumeşti a dus în vremurile moderne la ideea că Dumnezeu ar fi vrăjmaşul omului, dat fiind că nu-i împlineşte dorinţele pământeşti şi în­calcă normele morale şi etice ale conştiinţei omeneşti, autorizând nedreptatea, suferinţa şi moartea celor nevinovaţi. De aici provine inversarea totală a valorilor profetizată şi pro­povăduită de Nietzsche, prin care omul Îl ju­decă pe Dumnezeu şi Îl acuză de a fi mai rău, mai nedrept şi mai nemilos decât omul. Aşa cum unii credincioşi şi-L imaginează pe Dumnezeu ca fiind un fel de „supraom” în­zestrat cu puteri miraculoase şi întrunind toa­te calităţile omeneşti, care a făcut lumea aşa cum construim o casă sau fabricăm o maşină, tot aşa ateismul modern a făurit imaginea unui Dumnezeu rău, nedrept, ucigător de oameni, care întruchipează în cel mai înalt grad toate relele şi crimele omeneşti. Aceşti doi Dumnezei, cel „bun” şi cel „rău”, sunt tot atât de falşi unul cât şi celălalt – cele două feţe ale aceleiaşi monezi –, căci amândoi sunt născo­ciţi de închipuirea noastră, în funcţie de mă­surile minţii omeneşti şi de criteriile acestei lumi. Ce nevoie avem de acest Dumnezeu rău, inventat de ateii moderni? Răul nu are nevo­ie de Dumnezeu pentru a exista, oamenii sunt de ajuns! De aceea omul vremurilor moder­ne L-a ucis pe Dumnezeu şi I-a luat locul: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) O să vă spun acest lucru. L-am ucis, noi l-am ucis, voi şi eu! Noi toţi suntem nişte ucigaşi! (...) Dumnezeu a murit! Dumnezeu va rămâne mort! Noi suntem cei care l-am ucis! (...) Nu vom fi oare nevoiţi să devenim noi înşine nişte dumnezei?” (F. Nietzsche - Ştiinţa veselă). Ateul modern L-a suprimat pe Dumnezeu din cugetul şi inima lui, aşa cum este executat un condamnat la moarte acuzat de crimă împotriva umanită­ţii: „Dumnezeu nu există pentru că El nu merită să existe. (...) Noi am dori un Dumnezeu supus regulamentelor noastre de bună purtare, care să respecte principiile noas­tre democratice şi să fie un apărător neo­bosit şi fără cusur al cauzelor umanitare. Dar având în vedere lipsurile Lui eviden­te în aceste domenii, Îl izgonim, Îl exclu­dem, Îl eliminăm. El este nedemn de a fi acceptat în societatea omenească. El este vinovat de a nu acorda ajutor omenirii în primejdie, de a îngădui prin tăcerea Lui suferinţele omeneşti, de afi absent în mod inadmisibil atunci când avem nevoie de El, de a nu-Si asuma responsabilităţile, lăsând în voia soarteipropria Sa creaţie” (Bertrand Vergely - Tăcerea lui Dumnezeu).

Este cu neputinţă să iubim un ase­menea Dumnezeu! Dar nici nu-L pu­tem acuza şi osândi la moarte, pentru simplul motiv că nu este vorba decât de o născoci­re a minţii omeneşti, care nu are nimic de a face cu Dumnezeu!

Cum am putea cunoaşte şi iubi un Dumnezeu nevăzut, neauzit, necuprins cu mintea, Care nu poa­te fi măsurat şi judecat după măsurile şi judecata oamenilor? Un Dumnezeu cu desăvârşire suprao­menesc nu devine oare inuman?

Hristos Se adresează totuşi lui Dumnezeu ca unei persoane omeneşti, numindu-L Tatăl nostru. El ne indică şi locul unde locuieşte Tatăl: Împărăţia cerurilor. Dar, bineînţeles, nu este vorba de cerul din această lume, unde se perindă norii şi se rotesc planetele şi care nici nu ştie de existenţa omului. Cerul în care locuieşte Dumnezeu se află înlăuntrul nostru: „Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” (In. 17, 21). „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30).

Dumnezeu şi omul sunt făcuţi din aceeaşi sub­stanţă, astfel încât „acolo unde Dumnezeu nu este, nici omul nu există. Când omul pierde chipul lăuntric al lui Dumnezeu, el pierde în acelaşi timp şi chipul lui de om. Lumea devine atunci inumană şi «demonizaţii» se înmulţesc” (P. Evdokimov - Vârstele vieţii du­hovniceşti).

Chipul lui Dumnezeu – ca şi cel al omului – se află întipărit în inima tuturor oamenilor, fie că o ştiu sau nu, fie că cred în El sau nu. A fi om în­seamnă a-L căuta pe Dumnezeu, altfel spus, a că­uta să refacem unitatea primordială între sufletul omenesc şi Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în inima tuturor oamenilor chiar şi prin absenţa Lui. Căci absenţa lui Dumnezeu în noi este absenţa propriei noastre fiinţe, iar absenţa fi­inţei este cauza unică a tuturor dorinţelor noastre şi a nemulţumirii fundamentale şi permanente a sufletului omenesc „care nu se mulţumeşte cu nimic din această lume” (Sf. Tihon din Zadonsk). Omului „îi este foame de Dumnezeu. Îndărătul orică­rui fel de foame din viaţa noastră Se află Dumnezeu. Orice dorinţă este, în ultimă in­stanţă, dorinţa de Dumnezeu” (Pr. Alexandre Schmemann - Pentru viaţa lumii).

Pe Dumnezeu nu-L putem afla altunde­va decât în inima noastră – „Dumnezeu Se re­velează cu precădere prin intermediul inimii” (Arh. Sofronie) – şi, dacă nu-L aflăm acolo, nu este pentru că ne-a părăsit – fără Dumnezeu niciun om nu poate fi om, şi nicio fiinţă vie nu poate avea viaţă –, ci pentru că nu mai ştim să-L recunoaştem. Orice om normal, fie el credincios sau ateu, caută fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea, viaţa, şi cu­noaşte suferinţa de a nu putea realiza aceste năzuinţe în mod desăvârşit şi nelimitat în timp. Această sete de absolut care face parte din na­tura însăşi a speciei omeneşti este chipul lui Dumnezeu întipărit în inima oricărui om. Aşa se explică faptul că nicio fiinţă omenească nu poate cunoaşte în această lume pacea inimii şi fericirea desăvârşită: „Toţi oamenii sunt ne­mulţumiţi, regii, poporul, cei de rang înalt, cei de jos, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, căr­turarii, neştiutorii de carte, cei sănătoşi, cei bol­navi, din toate ţările, de orice vârstă, de orice sta­re socială” (Pascal - Cugetări). Această nefericire generală a oamenilor în această lume provine din faptul că sufletul omenesc este şi va rămâne întotdeauna nemulţumit şi flămând, atât timp cât nu va reintegra în fiinţa lui chi­pul lui Dumnezeu înscris în inima tuturor oa­menilor. A crede în ceva, oricare ar fi obiec­tul acestei credinţe – fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea şi toate celelal­te valori omeneşti, recunoscute şi propovă­duite chiar şi de atei – înseamnă a crede în Dumnezeu, Care se manifestă în noi prin do­rinţa de a realiza aceste idealuri sub o formă desăvârşită şi nepieritoare, cu neputinţă de re­alizat prin mijloace omeneşti. Fericirea desă­vârşită, dragostea nemuritoare, adevărul ab­solut, dreptatea supremă, viaţa veşnică, toate la care năzuieşte sufletul oricărui om şi pe care niciun om nu le poate dobândi prin proprii­le lui puteri, numai Dumnezeu ni le poate da. În măsura în care orice om îşi iubeşte propria sa viaţă şi ar vrea să fie de-a pururi viu, toţi oa­menii Îl iubesc pe Dumnezeu, fie că o ştiu sau nu, şi nici n-ar putea face altcumva, căci a-şi iubi propria viaţă înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu. Ceea ce fiecare din noi numeşte viaţa „mea” nu este altceva decât prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. El este fiinţa noastră adevărată şi veşnică, astfel încât a-L iubi pe Dumnezeu şi a se iubi pe sine însuşi sunt unul şi acelaşi lucru – cu condiţia să nu confundăm fiinţa noastră reală cu făptura tru­pească. Tot ceea ce în mine nu vine de la Dumnezeu, ci din lume nu sunt eu. Şi orice om care se leagă de această lume şi se depăr­tează de Dumnezeu se leagă de moarte şi se îndepărtează de Viaţă. Ceea ce numim păcat este o boală a fiinţei noastre duhovniceşti, care respinge „pâinea vieţii” (In. 6, 35) ce vine de la Dumnezeu şi mănâncă fructele otrăvite ale celui care „poate şi sufletul şi trupul să le piar­dă în gheena” (Mt. 10, 28). De aceea, „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 6, 23).

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni