Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37)

Cea dintâi și cea mai mare po­runcă propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin faptele Sale și jertfa Sa pe cru­ce, pare a fi și cel mai greu – dacă nu chiar im­posibil – de pus în practică. Este cu neputin­ță unui orb să aprecieze frumusețea naturii sau a unei opere de artă, iar un surd nu poate nicidecum să guste farmecul muzicii. Tot așa, cum ar putea omul să iubească cu toată inima și cu tot sufletul o ființă pe care nu o poate nici vedea, nici auzi, inexprimabilă și de ne­înțeles, care, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, depășește putința oricărei limbi ome­nești și nu poate fi cuprinsă de niciun cuget muritor? Să-ți iubești aproapele ca pe tine în­suți, sau chiar să-ți iubești dușmanul, sunt po­runci pe înțelesul omului, dat fiind că aproa­pele meu îmi seamănă, iar dușmanul meu este și el un om ca mine, pe care îl pot înțelege și pot încerca să-l iubesc. Dar cum să iubești o ființă pe care nu o poți cunoaște prin niciun mijloc de percepție și nici chiar prin gândire? Căci orice idee, cuvânt sau imagine prin care mintea noastră încearcă să-L reprezinte pe Dumnezeu nu este Dumnezeu: „Dumnezeu nu este ceva sau altceva. Când cineva își închi­puie că Îl cunoaște pe Dumnezeu, si reprezintă acest lucru sub o formă anume, el a cunoscut fără îndoială ceva, numai că acel ceva nu este Dum­nezeu!” (Meister Eckhart - Predici).

Tendința omului de a imagina Ființa veș­nică și infinită a lui Dumnezeu după măsuri­le minții omenești și tiparele făpturii lumești a dus în vremurile moderne la ideea că Dumnezeu ar fi vrăjmașul omului, dat fiind că nu-i împlinește dorințele pământești și în­calcă normele morale și etice ale conștiinței omenești, autorizând nedreptatea, suferința și moartea celor nevinovați. De aici provine inversarea totală a valorilor profetizată și pro­povăduită de Nietzsche, prin care omul Îl ju­decă pe Dumnezeu și Îl acuză de a fi mai rău, mai nedrept și mai nemilos decât omul. Așa cum unii credincioși și-L imaginează pe Dumnezeu ca fiind un fel de „supraom” în­zestrat cu puteri miraculoase și întrunind toa­te calitățile omenești, care a făcut lumea așa cum construim o casă sau fabricăm o mașină, tot așa ateismul modern a făurit imaginea unui Dumnezeu rău, nedrept, ucigător de oameni, care întruchipează în cel mai înalt grad toate relele și crimele omenești. Acești doi Dumnezei, cel „bun” și cel „rău”, sunt tot atât de falși unul cât și celălalt – cele două fețe ale aceleiași monezi –, căci amândoi sunt născo­ciți de închipuirea noastră, în funcție de mă­surile minții omenești și de criteriile acestei lumi. Ce nevoie avem de acest Dumnezeu rău, inventat de ateii moderni? Răul nu are nevo­ie de Dumnezeu pentru a exista, oamenii sunt de ajuns! De aceea omul vremurilor moder­ne L-a ucis pe Dumnezeu și I-a luat locul: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) O să vă spun acest lucru. L-am ucis, noi l-am ucis, voi și eu! Noi toți suntem niște ucigași! (...) Dumnezeu a murit! Dumnezeu va rămâne mort! Noi suntem cei care l-am ucis! (...) Nu vom fi oare nevoiți să devenim noi înșine niște dumnezei?” (F. Nietzsche - Åžtiința veselă). Ateul modern L-a suprimat pe Dumnezeu din cugetul și inima lui, așa cum este executat un condamnat la moarte acuzat de crimă împotriva umanită­ții: „Dumnezeu nu există pentru că El nu merită să existe. (...) Noi am dori un Dumnezeu supus regulamentelor noastre de bună purtare, care să respecte principiile noas­tre democratice și să fie un apărător neo­bosit și fără cusur al cauzelor umanitare. Dar având în vedere lipsurile Lui eviden­te în aceste domenii, Îl izgonim, Îl exclu­dem, Îl eliminăm. El este nedemn de a fi acceptat în societatea omenească. El este vinovat de a nu acorda ajutor omenirii în primejdie, de a îngădui prin tăcerea Lui suferințele omenești, de afi absent în mod inadmisibil atunci când avem nevoie de El, de a nu-Si asuma responsabilitățile, lăsând în voia soarteipropria Sa creație” (Bertrand Vergely - Tăcerea lui Dumnezeu).

Este cu neputință să iubim un ase­menea Dumnezeu! Dar nici nu-L pu­tem acuza și osândi la moarte, pentru simplul motiv că nu este vorba decât de o născoci­re a minții omenești, care nu are nimic de a face cu Dumnezeu!

Cum am putea cunoaște și iubi un Dumnezeu nevăzut, neauzit, necuprins cu mintea, Care nu poa­te fi măsurat și judecat după măsurile și judecata oamenilor? Un Dumnezeu cu desăvârșire suprao­menesc nu devine oare inuman?

Hristos Se adresează totuși lui Dumnezeu ca unei persoane omenești, numindu-L Tatăl nostru. El ne indică și locul unde locuiește Tatăl: Împărăția cerurilor. Dar, bineînțeles, nu este vorba de cerul din această lume, unde se perindă norii și se rotesc planetele și care nici nu știe de existența omului. Cerul în care locuiește Dumnezeu se află înlăuntrul nostru: „Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine” (In. 17, 21). „Eu și Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30).

Dumnezeu și omul sunt făcuți din aceeași sub­stanță, astfel încât „acolo unde Dumnezeu nu este, nici omul nu există. Când omul pierde chipul lăuntric al lui Dumnezeu, el pierde în același timp și chipul lui de om. Lumea devine atunci inumană și «demonizații» se înmulțesc” (P. Evdokimov - Vârstele vieții du­hovnicești).

Chipul lui Dumnezeu – ca și cel al omului – se află întipărit în inima tuturor oamenilor, fie că o știu sau nu, fie că cred în El sau nu. A fi om în­seamnă a-L căuta pe Dumnezeu, altfel spus, a că­uta să refacem unitatea primordială între sufletul omenesc și Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în inima tuturor oamenilor chiar și prin absența Lui. Căci absența lui Dumnezeu în noi este absența propriei noastre ființe, iar absența fi­inței este cauza unică a tuturor dorințelor noastre și a nemulțumirii fundamentale și permanente a sufletului omenesc „care nu se mulțumește cu nimic din această lume” (Sf. Tihon din Zadonsk). Omului „îi este foame de Dumnezeu. Îndărătul orică­rui fel de foame din viața noastră Se află Dumnezeu. Orice dorință este, în ultimă in­stanță, dorința de Dumnezeu” (Pr. Alexandre Schmemann - Pentru viața lumii).

Pe Dumnezeu nu-L putem afla altunde­va decât în inima noastră – „Dumnezeu Se re­velează cu precădere prin intermediul inimii” (Arh. Sofronie) – și, dacă nu-L aflăm acolo, nu este pentru că ne-a părăsit – fără Dumnezeu niciun om nu poate fi om, și nicio ființă vie nu poate avea viață –, ci pentru că nu mai știm să-L recunoaștem. Orice om normal, fie el credincios sau ateu, caută fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea, viața, și cu­noaște suferința de a nu putea realiza aceste năzuințe în mod desăvârșit și nelimitat în timp. Această sete de absolut care face parte din na­tura însăși a speciei omenești este chipul lui Dumnezeu întipărit în inima oricărui om. Așa se explică faptul că nicio ființă omenească nu poate cunoaște în această lume pacea inimii și fericirea desăvârșită: „Toți oamenii sunt ne­mulțumiți, regii, poporul, cei de rang înalt, cei de jos, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, căr­turarii, neștiutorii de carte, cei sănătoși, cei bol­navi, din toate țările, de orice vârstă, de orice sta­re socială” (Pascal - Cugetări). Această nefericire generală a oamenilor în această lume provine din faptul că sufletul omenesc este și va rămâne întotdeauna nemulțumit și flămând, atât timp cât nu va reintegra în ființa lui chi­pul lui Dumnezeu înscris în inima tuturor oa­menilor. A crede în ceva, oricare ar fi obiec­tul acestei credințe – fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea și toate celelal­te valori omenești, recunoscute și propovă­duite chiar și de atei – înseamnă a crede în Dumnezeu, Care se manifestă în noi prin do­rința de a realiza aceste idealuri sub o formă desăvârșită și nepieritoare, cu neputință de re­alizat prin mijloace omenești. Fericirea desă­vârșită, dragostea nemuritoare, adevărul ab­solut, dreptatea supremă, viața veșnică, toate la care năzuiește sufletul oricărui om și pe care niciun om nu le poate dobândi prin proprii­le lui puteri, numai Dumnezeu ni le poate da. În măsura în care orice om își iubește propria sa viață și ar vrea să fie de-a pururi viu, toți oa­menii Îl iubesc pe Dumnezeu, fie că o știu sau nu, și nici n-ar putea face altcumva, căci a-și iubi propria viață înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu. Ceea ce fiecare din noi numește viața „mea” nu este altceva decât prezența lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. El este ființa noastră adevărată și veșnică, astfel încât a-L iubi pe Dumnezeu și a se iubi pe sine însuși sunt unul și același lucru – cu condiția să nu confundăm ființa noastră reală cu făptura tru­pească. Tot ceea ce în mine nu vine de la Dumnezeu, ci din lume nu sunt eu. Åži orice om care se leagă de această lume și se depăr­tează de Dumnezeu se leagă de moarte și se îndepărtează de Viață. Ceea ce numim păcat este o boală a ființei noastre duhovnicești, care respinge „pâinea vieții” (In. 6, 35) ce vine de la Dumnezeu și mănâncă fructele otrăvite ale celui care „poate și sufletul și trupul să le piar­dă în gheena” (Mt. 10, 28). De aceea, „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 6, 23).