Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”

Evanghelia după Matei XI, 12

Odată avva Antonie a întrebat pe Dumnezeu zicând: Doamne, cum unii trăind puţin – mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci? Şi a venit lui glas zicând: Antonie, ia aminte la tine că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti.

Patericul egiptean

De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre care se învechesc: când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului ? Înnoieşte-te prin pocăinţă! ... Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

 Sf. Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei

Poţi să nu păcătuieşti de frică; este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

Pr. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Necontenit inima bate toaca în tine

şi cheamă la rugă în strâmtu-i ungher,

sângele în toate mădularele vine

să se-mprospăteze cu marele aer din Cer.

În ea, zi, noapte, circulă-ntreg văzduhul.

Coboară şi tu şi-ngenunchează în ea cu duhul;

n-o întreba nici locul, nici pricina.

Inima nestingherit se roagă fără cuvinte

arde numai ca o candelă cuminte

a cărei singură rostire-i lumina.

Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii

Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, şi încă mult mai mult decât credem. Câte momente de toropeală, de neatenţie pot deveni momente de rugăciune, de aşa manieră încât noi să devenim atenţi, prezenţi faţă de fiinţe şi lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide în dialog cu Dumnezeu, dacă este contestatară, dacă se încredinţează Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar şi oboseala care ne împiedică să ne rugăm, chiar şi neputinţa de a ne ruga. Tocmai în aceste stări frecvente de singurătate, de slăbiciune, Numele lui Iisus poate deveni un strigăt de chemare interioară pentru a veni lângă noi, pentru a fi lumina care să dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a mişca visarea, în sfârşit - binecuvântarea fiinţelor şi lucrurilor. 

Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale

Selecţia textelor: Daniel Chira