Ceea ce numim în mod obișnuit „lume”, în sensul laic al cuvântului, noțiune care cuprinde totalitatea lucru­rilor exterioare, accesibile simțurilor si in­teligenței noastre, nu este decât o creație imaginară a minții omenesti. Căci Duhul lui Dumnezeu este singura substanță re­ală a tot ce există, fără de care nimic – nici chiar o furnică, un fir de iarbă, un atom – nu poate exista. De aceea, toate societăți­le si civilizațiile care au precedat epoca modernă au afirmat natura sacră a lumii, considerată ca fiind creația si manifesta­rea vizibilă a unei divinități ce reprezintă realitatea invizibilă si vesnică a tuturor lu­crurilor si ființelor vizibile si muritoare. Pentru omul religios, „dimensiunea sacră a lumii este realitatea supremă, în același timp putere, eficiență, izvor de viață și de fer­tilitate. Năzuința omului religios de a trăi într-un univers sacru este în fond același lu­cru cu dorința de a se situa în realitatea obiec­tivă, de a nu se lăsa paralizat de relativita­tea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă, și nu într-o iluzie” (Mircea Eliade - Sacrul și pro­fanul).

Prin urmare, pentru omul religios, a trăi într-o lume laică înseamnă a trăi în afa­ra realității, într-o lume imaginară si iluzo­rie, precum nebunii sau somnambulii: „Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În cea­sul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt, acolo, în celălalt mai departe. Si, ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să își noteze. Cu atâ­ta alergătură, tot e bine că își mai aduc amin­te cum îi cheamă... Nici pe ei înșiși nu se cu­nosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealal­tă viață, ci cer numai aici cât mai multe bu­nuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu” (Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicești I). Într-o lume lipsită de di­mensiunea ei dumnezeiască, toate activi­tățile si lucrările omenesti sunt tot atât de zadarnice si fără noimă ca agitația unui om care aleargă de colo colo în mijlocul unui pustiu nesfârsit: „Am văzut tot ce se face sub soare, și iată că totul este deșertăciune și goa­nă după vânt” (Ecl. 1, 14).

Dacă împărăția lui Hristos nu este din această lume, aceasta este pentru că lu­mea materială si trupul nostru de carne nu au o existență reală: „Consideră că sunt niște vise toate lucrurile bune sau rele care i se întâmplă făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).Prin urmare, nu trebuie să privim „la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Cor. 4, 18). Dimpotrivă, omul de astăzi numeste „re­alitate” lumea vizibilă si viața pământeas­că, ce constituie singurul scop al tuturor activităților, stiințelor si industriilor soci­etăților moderne.

Materia si făptura de carne nu au ni­mic rău în sine, dar ele nu sunt decât o aparență lipsită de existență proprie, prin care se manifestă, sub o formă vizibilă și accesibilă simțurilor și inteligenței noas­tre, prezența lui Dumnezeu în toate lucru­rile și ființele pământești, astfel încât să-L putem cunoaște și să aflăm, prin cele pă­mântești, calea spre împărăția cerească, dat fiind că „prin mijlocirea lucrurilor na­turale putem afla învățături foarte lămuri­te despre toate lucrurile duhovnicești” (Sf. Ioan Scărarul). Viața lumească și trupul de carne sunt un prilej de cădere în păcat numai atunci când bunurile materiale, poftele trupești și celelalte patimi lumești devin scopul suprem al existenței noas­tre, luând locul lui Dumnezeu în mintea și inima noastră: „Fiecare din noi are idoli în inimă- patimi nesăbuite, pofte necurate, trufie, zavistie, răutate, sete de bogății, și așa mai departe. Ceea ce ne chinuiește se află de asemenea înlăuntrul nostru: gândurile rele care încearcă să ne stăpânească și să ne țină în robie precum niște idoli. Templul idolilor se află înlăuntrul omului- propria lui ini­mă” (Sf. Tihon din Zadonsk - Îndatoririle creștinului față de el însuși).

Dumnezeu fiind Ființa veșnică ce dă ființă tuturor făpturilor și lucrurilor lu­mești, idolul care-L înlocuiește în cugetul ateilor este neființa veșnică și distrugerea finală a tot ceea ce există, cu alte cuvinte, neantul divinizat: „În ceea ce mă privește, mi s-au părut întotdeauna de mirare și de neînțeles sârguința și entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă luptă, ca să spunem așa, în numele acestui neant. Ar reieși de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat! În timp ce credința în viața veșnică este, s-ar zice, dăunătoare și de aceea trebuie să lup­tăm din toate puterile împotriva ei” (Părintele Alexander Schmemann - Voi toți, care sunteți însetați).Trăim într-o epo­că în care viața pământească reprezintă valoarea supremă a milioane de oameni pe suprafața pământului, o formă de idolatrie modernă de proporții planetare, care tinde să înlocuiască credința în Dumnezeu cu credința în această lume: „Oamenii și-au băgat înlăuntrul lor lumea și au alungat de aco­lo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Temelia societăților religioase este Ființa – căci Dumnezeu este Ființa veșnică fără de Care nimic nu poate exista –, în timp ce societățile laice din vremurile moderne sunt fundamentate nu pe ceea ce suntem, ci pe ceea ce avem; cu alte cuvinte, pe lucru­rile exterioare și pieritoare, care nu ne pot da Ființă, ele neavând ființă proprie, și care se spulberă fără urmă în ceasul morții precum visele sau mirajele. Ceea ce omul laic numește „realitate” este ireal în ochii omului religios, dat fiind că „nimic din ceea ce apar­ține sferei laice nu se întemeiază pe Ființă, întrucât lucrurile laice sunt lipsite de fundament ontologic, ele neavând niciun model exemplar” (Mircea Eliade, op. cit.).

Modelul exemplar al creștinilor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a cobo­rât în lume, dar a Cărui împărăție nu este din această lume. Cu alte cuvinte, ființa omului nu există decât în măsura în care el primește ființa de la Dumnezeu, fără de Care făptura omenească nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (Fac. 3, 19). Astfel încât idolatria vieții pământești și a făpturii de carne nu este, în fond, nimic altceva decât cultul morții și al neantului: „Dacă omul este osândit să dispară în ne­ant, dacă destinația finală a fiecărui om (căci «omenirea» nu există, ci numai oamenii) este neființa, în acest caz suntem îndreptățiți să ne întrebăm de ce această înspăimântă­toare absurditate ar fi mai puțin absurdă prin faptul că, de pildă, am face ceva mai mul­tă dreptate în lume sau am avea case mai bine încălzite. Căci toate filozofiile și ideologi­ile care neagă viața veșnică și nemurirea sufletului nu ne pot promite nimic altceva” (Alexander Schmemann, op. cit.).

A crede în Dumnezeu nu înseamnă a respinge lumea și existența pământească, ci a situa lumea și viața lumească într-o perspectivă religioasă și duhovnicească, astfel în­cât toate aspectele și lucrările vieții laice să fie sfințite prin prezența lui Dumnezeu în centrul existenței și ființei noastre: „Nu știți oare că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3, 16). Ființa reală a omului nu este trupul lui de carne, ci trupul lui duhovnicesc, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Tot așa, viața reală a omului nu este pe pământ, unde totul este trecător și supus morții, ci viața veșnică în împărăția cerurilor: „Căci știm că, dacă acest cort, locu­ința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2 Cor. 5, 1).