Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (In. 18, 36)

Ceea ce numim în mod obișnuit „lume”, în sensul laic al cuvântului, noţiune care cuprinde totalitatea lucru­rilor exterioare, accesibile simţurilor si in­teligenţei noastre, nu este decât o creaţie imaginară a minţii omenesti. Căci Duhul lui Dumnezeu este singura substanţă re­ală a tot ce există, fără de care nimic – nici chiar o furnică, un fir de iarbă, un atom – nu poate exista. De aceea, toate societăţi­le si civilizaţiile care au precedat epoca modernă au afirmat natura sacră a lumii, considerată ca fiind creaţia si manifesta­rea vizibilă a unei divinităţi ce reprezintă realitatea invizibilă si vesnică a tuturor lu­crurilor si fiinţelor vizibile si muritoare. Pentru omul religios, „dimensiunea sacră a lumii este realitatea supremă, în acelaşi timp putere, eficienţă, izvor de viaţă şi de fer­tilitate. Năzuinţa omului religios de a trăi într-un univers sacru este în fond acelaşi lu­cru cu dorinţa de a se situa în realitatea obiec­tivă, de a nu se lăsa paralizat de relativita­tea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă, şi nu într-o iluzie” (Mircea Eliade - Sacrul şi pro­fanul).

Prin urmare, pentru omul religios, a trăi într-o lume laică înseamnă a trăi în afa­ra realităţii, într-o lume imaginară si iluzo­rie, precum nebunii sau somnambulii: „Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În cea­sul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt, acolo, în celălalt mai departe. Si, ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îşi noteze. Cu atâ­ta alergătură, tot e bine că îşi mai aduc amin­te cum îi cheamă... Nici pe ei înşişi nu se cu­nosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealal­tă viaţă, ci cer numai aici cât mai multe bu­nuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu” (Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceşti I). Într-o lume lipsită de di­mensiunea ei dumnezeiască, toate activi­tăţile si lucrările omenesti sunt tot atât de zadarnice si fără noimă ca agitaţia unui om care aleargă de colo colo în mijlocul unui pustiu nesfârsit: „Am văzut tot ce se face sub soare, şi iată că totul este deşertăciune şi goa­nă după vânt” (Ecl. 1, 14).

Dacă împărăţia lui Hristos nu este din această lume, aceasta este pentru că lu­mea materială si trupul nostru de carne nu au o existenţă reală: „Consideră că sunt nişte vise toate lucrurile bune sau rele care i se întâmplă făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).Prin urmare, nu trebuie să privim „la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor. 4, 18). Dimpotrivă, omul de astăzi numeste „re­alitate” lumea vizibilă si viaţa pământeas­că, ce constituie singurul scop al tuturor activităţilor, stiinţelor si industriilor soci­etăţilor moderne.

Materia si făptura de carne nu au ni­mic rău în sine, dar ele nu sunt decât o aparenţă lipsită de existenţă proprie, prin care se manifestă, sub o formă vizibilă şi accesibilă simţurilor şi inteligenţei noas­tre, prezenţa lui Dumnezeu în toate lucru­rile şi fiinţele pământeşti, astfel încât să-L putem cunoaşte şi să aflăm, prin cele pă­mânteşti, calea spre împărăţia cerească, dat fiind că „prin mijlocirea lucrurilor na­turale putem afla învăţături foarte lămuri­te despre toate lucrurile duhovniceşti” (Sf. Ioan Scărarul). Viaţa lumească şi trupul de carne sunt un prilej de cădere în păcat numai atunci când bunurile materiale, poftele trupeşti şi celelalte patimi lumeşti devin scopul suprem al existenţei noas­tre, luând locul lui Dumnezeu în mintea şi inima noastră: „Fiecare din noi are idoli în inimă- patimi nesăbuite, pofte necurate, trufie, zavistie, răutate, sete de bogăţii, şi aşa mai departe. Ceea ce ne chinuieşte se află de asemenea înlăuntrul nostru: gândurile rele care încearcă să ne stăpânească şi să ne ţină în robie precum nişte idoli. Templul idolilor se află înlăuntrul omului- propria lui ini­mă” (Sf. Tihon din Zadonsk - Îndatoririle creştinului faţă de el însuşi).

Dumnezeu fiind Fiinţa veşnică ce dă fiinţă tuturor făpturilor şi lucrurilor lu­meşti, idolul care-L înlocuieşte în cugetul ateilor este nefiinţa veşnică şi distrugerea finală a tot ceea ce există, cu alte cuvinte, neantul divinizat: „În ceea ce mă priveşte, mi s-au părut întotdeauna de mirare şi de neînţeles sârguinţa şi entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă luptă, ca să spunem aşa, în numele acestui neant. Ar reieşi de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat! În timp ce credinţa în viaţa veşnică este, s-ar zice, dăunătoare şi de aceea trebuie să lup­tăm din toate puterile împotriva ei” (Părintele Alexander Schmemann - Voi toţi, care sunteţi însetaţi).Trăim într-o epo­că în care viaţa pământească reprezintă valoarea supremă a milioane de oameni pe suprafaţa pământului, o formă de idolatrie modernă de proporţii planetare, care tinde să înlocuiască credinţa în Dumnezeu cu credinţa în această lume: „Oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor lumea şi au alungat de aco­lo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Temelia societăţilor religioase este Fiinţa – căci Dumnezeu este Fiinţa veşnică fără de Care nimic nu poate exista –, în timp ce societăţile laice din vremurile moderne sunt fundamentate nu pe ceea ce suntem, ci pe ceea ce avem; cu alte cuvinte, pe lucru­rile exterioare şi pieritoare, care nu ne pot da Fiinţă, ele neavând fiinţă proprie, şi care se spulberă fără urmă în ceasul morţii precum visele sau mirajele. Ceea ce omul laic numeşte „realitate” este ireal în ochii omului religios, dat fiind că „nimic din ceea ce apar­ţine sferei laice nu se întemeiază pe Fiinţă, întrucât lucrurile laice sunt lipsite de fundament ontologic, ele neavând niciun model exemplar” (Mircea Eliade, op. cit.).

Modelul exemplar al creştinilor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a cobo­rât în lume, dar a Cărui împărăţie nu este din această lume. Cu alte cuvinte, fiinţa omului nu există decât în măsura în care el primeşte fiinţa de la Dumnezeu, fără de Care făptura omenească nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 3, 19). Astfel încât idolatria vieţii pământeşti şi a făpturii de carne nu este, în fond, nimic altceva decât cultul morţii şi al neantului: „Dacă omul este osândit să dispară în ne­ant, dacă destinaţia finală a fiecărui om (căci «omenirea» nu există, ci numai oamenii) este nefiinţa, în acest caz suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce această înspăimântă­toare absurditate ar fi mai puţin absurdă prin faptul că, de pildă, am face ceva mai mul­tă dreptate în lume sau am avea case mai bine încălzite. Căci toate filozofiile şi ideologi­ile care neagă viaţa veşnică şi nemurirea sufletului nu ne pot promite nimic altceva” (Alexander Schmemann, op. cit.).

A crede în Dumnezeu nu înseamnă a respinge lumea şi existenţa pământească, ci a situa lumea şi viaţa lumească într-o perspectivă religioasă şi duhovnicească, astfel în­cât toate aspectele şi lucrările vieţii laice să fie sfinţite prin prezenţa lui Dumnezeu în centrul existenţei şi fiinţei noastre: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor. 3, 16). Fiinţa reală a omului nu este trupul lui de carne, ci trupul lui duhovnicesc, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Tot aşa, viaţa reală a omului nu este pe pământ, unde totul este trecător şi supus morţii, ci viaţa veşnică în împărăţia cerurilor: „Căci ştim că, dacă acest cort, locu­inţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Cor. 5, 1).