La Cincizecime, Prin Lucrarea Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit în inimi ÅŸi s-au desluÅŸit multe dintre cele auzite ÅŸi neînÅ£elese, văzute ÅŸi nepricepute. Aici s-a întemeiat prima comunitate a celor adunaÅ£i în numele lui Hristos, care puÅ£in mai târziu se vor numi creÅŸtini, ÅŸi s-a întemeiat astfel în chip văzut Biserica. Adunarea în numelelui Hristos s-a vădit a fi adunare cu Hristos, deoarece El spune: „unde sunt doi sau trei, adunaÅ£i în numele Meu, acolo sunt ÅŸi Eu în mijlocul lor”[1]. În acelaÅŸi timp adunarea cu Hristos este o adunare în Hristos, prezenÅ£a lui Hristos cel înviat în mijlocul nostru fiind de fapt o prezenţă ÅŸi o lucrare a Lui în fiecare dintre noi.

Prin botez murim ÅŸi înviem împreună cu Hristos ÅŸi acest lucru face ca Hristos să trăiască în noi, aÅŸa cum mărturiseÅŸte Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; ÅŸi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieÅŸte în mine.[2]

Biserica este comunitatea celor care au murit ÅŸi au înviat împreună cu Hristos ÅŸi în care El viază. În acelaÅŸi timp în această lume Biserica este ÅŸi o entitate socială structurată ÅŸi organizată instituÅ£ional, care împărtăşeÅŸte persoanelor din interior ÅŸi din exterior valori încredinÅ£ate de însuÅŸi Fiul lui Dumnezeu. Biserica este în mijlocul lumii fără să fie a lumii. Ea îmbracă haina instituÅ£iei, dar caracterul instituÅ£ional nu trebuie să încorseteze caracterul eshatologic, tainic al Bisericii, ci doar să îl facă perceptibil lumii care are o mentalitate instituÅ£ională.

Atunci când omul asumă trăirea în Hristos, el încearcă să se manifeste Å£inând cont de conÅŸtiinÅ£a legăturii dintre viaÅ£a lui pământească ÅŸi perspectiva vieÅ£ii veÅŸnice a cărei pârgă o gustă deja. În viaÅ£a de zi cu zi, conÅŸtiinÅ£a dreptei credinÅ£e, conÅŸtiinÅ£a doctrinară se întâlneÅŸte cu viaÅ£a concretă ÅŸi această întâlnire pune în miÅŸcare o altă conÅŸtiinţă, cea a dreptei socotinÅ£e, care, exprimată în cadrul sinodalităţii, ne pune înainte un dreptar (canon)[3]. Această conÅŸtiinţă poate fi numită conÅŸtiinÅ£a canonică.

ConÅŸtiinÅ£a canonică a Bisericii a făcut ca atunci când era vădită o problemă de viaţă bisericească, episcopii reuniÅ£i în sobor să găsească o rezolvare care să fie în acord cu conÅŸtiinÅ£a doctrinară ÅŸi să răspundă ÅŸi nevoilor efective ale momentului. AÅŸa s-au născut canoanele aÅŸezate apoi în ColecÅ£ia de canoane. Denumirea de canon, prin originile sale etimologice, arată ÅŸi perspectiva pe care o introduce. Linia dreaptă, legătura cea mai scurtă dintre două puncte este trasată cu ajutorul unui dreptar (kanon) ce sprijină instrumentul de scris pentru a nu se abate de la orientarea cea mai potrivită. Pornind de la această imagine, Biserica a numit canon, dreptar, ceea ce a socotit a fi potrivit pentru sprijinirea legăturii între om ÅŸi Dumnezeu, legătură manifestată în cadru personal sau comunitar. Canonul nu este rezultatul unei voinÅ£e absolute a autorităţii bisericeÅŸti, ci este expresia experienÅ£ei ecleziale. El nu vine să prevină o anumită atitudine abstractă, ci este soluÅ£ia pe care Biserica, în sobornicitatea ei, a găsit-o pentru a rezolva o anumită problemă ÅŸi pe care biserica o recomandă ca fiind o întrupare a conÅŸtiinÅ£ei doctrinare ÅŸi implicit a conÅŸtiinÅ£ei canonice.

Biserica nu ÅŸi-a propus niciodată să elaboreze canoane pentru a încadra în mod sistematic ÅŸi complet viaÅ£a bisericească, ÅŸi astfel putem constata că textele sfintelor canoane se pronunţă în mod incomplet ÅŸi noneshaustiv asupra aspectelor vieÅ£ii bisericeÅŸti.

Părintele Nikolai Afanasiev, unul dintre cei mai mari ecleziologi ÅŸi canoniÅŸti ai Bisericii Ortodoxe arată că „în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenÅ£a, le-am putea desemna drept "fundamentale". Canoanele transpun în viaţă dogma sub forma unor prescripÅ£ii ce trebuie urmate, spre a fi în concordanţă cu învăţăturile dogmatice. Canoanele sunt ÅŸi o tâlcuire canonică a dogmelor pentru un moment anume al existenÅ£ei istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viaţă pentru obÅŸtea Bisericii, înfăţiÅŸând adevărul despre rânduiala vieÈ›ii bisericeÈ™ti, însă urmând mai curând existenÅ£a istorică decât înfăţiÅŸând adevărul în forme absolute.” [4]

Răsărind din viaÅ£a concretă de întâlnire între credinţă ÅŸi viaţă, canoanele oferă o perspectivă ÅŸi o întrupare a conÅŸtiinÅ£ei canonice. Åži din acest motiv, Părintele Afanasiev subliniază faptul că „pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoaÅŸterea materialului canonic ÅŸi nici iscusinÅ£a aplicării acestei cunoaÅŸteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri”[5]. Pentru rezolvarea aspectelor de ordin canonic este necesar să se facă legătura între problemele canonice individuale ÅŸi conÅŸtiinÅ£a doctrinară a Bisericii, cea care oferă principii ce îÅŸi au rădăcina în cele neschimbătoare, statornice, mai presus de timp.

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu