Cunoscutul proverb „Ce Å£ie nu-Å£i pla­ce, altuia nu-i face” redă pe scurt esenÅ£ialul poruncii Mântuitorului: „Să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i”, întrucât această poruncă mai presupune, printre al­tele, ÅŸi acest aspect: de a nu-i face nedrep­tate aproapelui, de a-i recunoaÅŸte dreptul ÅŸi a-l respecta, de a-l trata în mod echitabil. Să fac nedreptate propriei persoane este un lucru contrar firii, adică un lucru nefiresc, atunci la fel de nefiresc sau contrar firii este ÅŸi a face nedreptate aproapelui.

FăcuÅ£i după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, era firesc ca acest sentiment al dreptăÅ£ii să fie sădit ÅŸi în fiinÅ£a noastră, altfel cum l-am putea explica? „Dumnezeu drept fiind, spune Părintele Stăniloae, ne cere ÅŸi nouă să fim drepÅ£i în relaÅ£iile cu aproapele”¹: „Å¢i s-a arătat, omule, ce este bine. Åži ce alt­ceva cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeÅŸti mila ÅŸi să umbli smerit înaintea Dumnezeului tău?”².

Fiecare dintre noi doreÅŸte să se ia în considerare ceea ce i se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. „Nenorocirea e că însă că oamenii au schimonosit si au instrumentalizat si dreptatea, si iubirea, ca pe atâtea altele, manipulându-le în niÅŸ­te semnificaÅ£ii îndepărtate de intenÅ£ia lor elementară. O dreptate fără iubire duce la talibanism, iar o iubire fără dreptate este telenovelă. Atât dreptatea, cât ÅŸi iubirea se regăsesc în forma lor pură pe Cruce”³. Fără o minimă curăÅ£ire de patimi, nimeni nu este capabil să-l iubească pe aproape­le ca pe sine însuÅŸi, deci cu atât mai puÅ£in este capabil să se comporte în mod echi­tabil faÅ£ă de el, întrucât „patima este ex­presia unui egoism, care vrea să facă toa­te lucrurile să graviteze în jurul său, iar când are nevoie ÅŸi de persoana umană pen­tru a se satisface, o reduce ÅŸi pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede ÅŸi folo­seÅŸte din ea numai latura de obiect, scă- pându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect. Åži precum iubirea leagă pe oameni, aÅŸa patimile destramă legătu­rile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordi­nii lăuntrice ÅŸi interpersonale. Ele sunt zi­dul îngroÅŸat pus între noi ÅŸi Dumnezeu”⁴. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu se face în funcÅ£ie de libertatea noastră: de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul⁵. Cuvântul Mântuitorului: „Prietene, nu-Å£i fac nedreptate”⁶ ni se adresează nouă, tu­turor. Alegerile ne aparÅ£in. Iar dacă tot răul Dumnezeu face în aÅŸa fel încât îl întoarce în bine, spre folosul nostru, este pentru că El doreÅŸte ca tot omul să se mântuias­că ÅŸi la cunoÅŸtinÅ£a adevărului să vină: ast­fel, cei buni să se facă ÅŸi mai buni, iar cei răi să se înÅ£elepÅ£ească. „O altă taină a lui Dumnezeu, mai spunea Părintele Arsenie Boca, mai este ÅŸi aceea că Dumnezeu nu pedepseÅŸte toată răutatea tuturor aici ÅŸi numaidecât, precum nici nu slăveÅŸte bu­nătatea tuturor aici ÅŸi numaidecât. Că dacă ar face aÅŸa, atunci oamenii ar face binele de frică, mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăÅ£ii ÅŸi a dragostei”⁷.

„Åži nimeni să nu întreacă măsura ÅŸi să nu nedreptăÅ£ească pe fratele său în aceas­tă privinÅ£ă, căci Domnul este răzbunător pentru toate acestea, după cum v-am ÅŸi spus mai înainte ÅŸi v-am dat mărturie”⁸.

Nu există decât o singură Cale, „strâm­tă”, de altfel. Tot cel care zăboveÅŸte pe aiu­rea, care se complace în starea în care se află ÅŸi nu doreÅŸte să se angajeze pe Cale nu face decât să amâne întoarcerea. Nimeni nu are la îndemână o cale mai uÅŸoară sau mai comodă. ToÅ£i avem o cruce de pur­tat, pe măsură, nici mai mult, nici mai pu­Å£in decât ce poate fiecare dintre noi să ducă. Părintele Ghelasie spunea că toÅ£i ne naÅŸtem cu o menire hristică. „Copiii, ara­tă Părintele Ghelasie, au menirea ÅŸi darul de la Dumnezeu spre a curăÅ£i ÅŸi sfinÅ£i me­morialul moÅŸtenit sau dobândit de la pă­rinÅ£i, prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii”⁹. Cred că nu puÅ£ini sunt părin­Å£ii care au venit la credinÅ£ă datorită copi­ilor lor. E prea puÅ£in probabil ca Dumnezeu să ne fi trimis pe pământ fără nici un fel de menire, doar aÅŸa, în vacanÅ£ă. Iar meni­rea fiecăruia dintre noi aÅŸ zice că în pri­mul rând aceasta este: să fim lumină ce­lor din jur: „Voi sunteÅ£i lumina lumii”, ca astfel, „văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Dumnezeul Cel din ceruri”. Orice încercare de a merge pe Cale, de a umbla în lu­mina lui Hristos, presupune efort ÅŸi angajare. Mai presupune o via­Å£ă jertfelnică ce asumă prin dra­gostea sa ÅŸi pe cei care au lucrat mai puÅ£in sau poate chiar deloc. Care mamă îÅŸi poate închipui ra­iul fără fiul ei, sau care fiu îÅŸi poa­te închipui raiul fără părinÅ£ii sau fraÅ£ii săi, sau fără prietenii dragi? Cineva trebuie să se jertfească, să facă un plus de sfinÅ£enie pen­tru cel care nu face, ÅŸi aceasta nu din silă, ci din dragoste. Iată de ce unii dintre noi duc poate mai mult în viaÅ£a aceas­ta decât alÅ£ii¹⁰. Orice surplus, acel „nu cred că me­rit acest lucru”, „nu este drept să mi se întâmple una ca aceasta”¹¹, asumat în Dumnezeu, ne dă îndrăz­neală înaintea Lui, făcându-se leagăn de odihnă ÅŸi de binecuvântare pentru toÅ£i aceia pe care fiecare dintre noi îi purtăm în inimile ÅŸi în rugăciunile noas­tre. Cine iubeÅŸte mai mult se jertfeÅŸte mai mult, fără să stea să chibzuiască la meritul sau lipsa de merit a acelei persoane: „Lucrurile cu neputinÅ£ă de pri­ceput ÅŸi de cuprins le poate face numai dragostea. Ceea ce nu ai face pentru nici un preÅ£ din lume eÅŸti în stare să faci, fără să aÅŸtepÅ£i nimic în schimb, când ai o adevărată iubire. Când eÅŸti părinte adevărat, eÅŸti în stare să veghezi zile ÅŸi nopÅ£i în ÅŸir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră. Când eÅŸti fiu adevărat, eÅŸti în stare de o ascultare desăvârÅŸită, de o recunoÅŸ­tinÅ£ă nemărginită ÅŸi de-o iubire totdeauna îndato­ritoare ÅŸi respectuoasă. Când eÅŸti soÅ£ adevărat, eÅŸti în stare să-Å£i dai picătură cu picătură sângele ÅŸi via­Å£a ta pentru a o salva pe a soÅ£iei, eÅŸti în stare să în­duri orice, măcar pentru o nădejde”¹².

Dumnezeu răsplăteÅŸte fiecăruia după faptele sau jertfa sa ÅŸi nu rămâne dator faÅ£ă de nimeni cu nimic: „Åži ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îÅ£i voi da”¹³. Ceea ce nu putem înÅ£elege acum cu min­tea noastră omenească trebuie asumat prin credin­Å£ă în Dumnezeu, ÅŸtiind că El nu Se abate niciodată de la dreptatea Sa: „Dumnezeu cel drept în rapor­turile personale treimice nu poate să nu fie drept ÅŸi în raport cu creaturile Sale”¹⁴. Dacă Dumnezeu n-ar fi drept, n-ar mai fi Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu doreÅŸte ca omul să-ÅŸi facă singur dreptate: „A Mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti, zice Domnul”¹⁵. Åži aceasta pentru că omul, pătimaÅŸ fiind, nu urmă­reÅŸte decât să se răzbune ÅŸi atât. Însă Dumnezeu ÅŸtim că nu doreÅŸte moartea păcătosului, ci ca acesta să se-ntoarcă si să fie viu: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa si va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De ase­menea, dacă nelegiuitul s-a întors de la ne­legiuirea sa si a început să facă judecată si dreptate, pentru aceasta el va trăi... Eu vă voi judeca pe voi, casa lui Israel, si voi ju­deca pe fiecare după purtările lui”¹⁶.

Åži dacă ar fi să ne întrebăm de ce to­tuÅŸi Dumnezeu încă mai îngăduie ca lu­mea să existe în continuare, cu toate ne­dreptăÅ£ile care există în ea, un răspuns în acest sens îl aflăm la Părintele Stăniloae: „Când lumea îsi va fi împlinit rostul con­form planului lui Dumnezeu, atunci va veni sfârsitul. Åži care este acel plan al lui Dumnezeu? Atât Sf. Maxim Mărturisitorul, cât si Sf. Simeon Noul Teolog spun că în­tâi trebuie să se împlinească lumea de Sus si apoi va veni sfârsitul; iar lumea de Sus se va împlini când toate mădularele se vor strânge în jurul Capului Hristos, ca să fie Trupul lui Hristos complet. Iar pentru a se întregi Trupul lui Hristos, trebuie ca mai întâi acestia să se nască pe pământ. Căci se află azi mulÅ£i în lume care nu cred, dar vor crede în Hristos, mulÅ£i păcătosi si risipitori care se vor pocăi si mulÅ£i neas­cultători care vor asculta. Åži încă mulÅ£i care se vor naste si vor bineplăcea lui Dumnezeu”¹⁷. Deci, asa cum si noi am fost asteptaÅ£i să ne nastem, să găsim Calea si să mergem pe ea, asa Dumnezeu îi asteap- tă si pe toÅ£i cei care El stie că se vor alipi ca mădulare la Trupul Său.

„Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate. DaÅ£i slavă Dumnezeului nostru! El este tăria; desăvârsite sunt lucru­rile Lui, căci toate căile Lui drepte sunt. Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate; drept si adevărat este El”.¹⁸

Note: