Cunoscutul proverb „Ce ție nu-ți pla­ce, altuia nu-i face” redă pe scurt esențialul poruncii Mântuitorului: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, întrucât această poruncă mai presupune, printre al­tele, și acest aspect: de a nu-i face nedrep­tate aproapelui, de a-i recunoaște dreptul și a-l respecta, de a-l trata în mod echitabil. Să fac nedreptate propriei persoane este un lucru contrar firii, adică un lucru nefiresc, atunci la fel de nefiresc sau contrar firii este și a face nedreptate aproapelui.

Făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, era firesc ca acest sentiment al dreptății să fie sădit și în ființa noastră, altfel cum l-am putea explica? „Dumnezeu drept fiind, spune Părintele Stăniloae, ne cere și nouă să fim drepți în relațiile cu aproapele”¹: „Å¢i s-a arătat, omule, ce este bine. Åži ce alt­ceva cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit înaintea Dumnezeului tău?”².

Fiecare dintre noi dorește să se ia în considerare ceea ce i se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. „Nenorocirea e că însă că oamenii au schimonosit si au instrumentalizat si dreptatea, si iubirea, ca pe atâtea altele, manipulându-le în niș­te semnificații îndepărtate de intenția lor elementară. O dreptate fără iubire duce la talibanism, iar o iubire fără dreptate este telenovelă. Atât dreptatea, cât și iubirea se regăsesc în forma lor pură pe Cruce”³. Fără o minimă curățire de patimi, nimeni nu este capabil să-l iubească pe aproape­le ca pe sine însuși, deci cu atât mai puțin este capabil să se comporte în mod echi­tabil față de el, întrucât „patima este ex­presia unui egoism, care vrea să facă toa­te lucrurile să graviteze în jurul său, iar când are nevoie și de persoana umană pen­tru a se satisface, o reduce și pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede și folo­sește din ea numai latura de obiect, scă- pându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect. Åži precum iubirea leagă pe oameni, așa patimile destramă legătu­rile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordi­nii lăuntrice și interpersonale. Ele sunt zi­dul îngroșat pus între noi și Dumnezeu”⁴. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu se face în funcție de libertatea noastră: de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul⁵. Cuvântul Mântuitorului: „Prietene, nu-ți fac nedreptate”⁶ ni se adresează nouă, tu­turor. Alegerile ne aparțin. Iar dacă tot răul Dumnezeu face în așa fel încât îl întoarce în bine, spre folosul nostru, este pentru că El dorește ca tot omul să se mântuias­că și la cunoștința adevărului să vină: ast­fel, cei buni să se facă și mai buni, iar cei răi să se înțelepțească. „O altă taină a lui Dumnezeu, mai spunea Părintele Arsenie Boca, mai este și aceea că Dumnezeu nu pedepsește toată răutatea tuturor aici și numaidecât, precum nici nu slăvește bu­nătatea tuturor aici și numaidecât. Că dacă ar face așa, atunci oamenii ar face binele de frică, mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertății și a dragostei”⁷.

„Åži nimeni să nu întreacă măsura și să nu nedreptățească pe fratele său în aceas­tă privință, căci Domnul este răzbunător pentru toate acestea, după cum v-am și spus mai înainte și v-am dat mărturie”⁸.

Nu există decât o singură Cale, „strâm­tă”, de altfel. Tot cel care zăbovește pe aiu­rea, care se complace în starea în care se află și nu dorește să se angajeze pe Cale nu face decât să amâne întoarcerea. Nimeni nu are la îndemână o cale mai ușoară sau mai comodă. Toți avem o cruce de pur­tat, pe măsură, nici mai mult, nici mai pu­țin decât ce poate fiecare dintre noi să ducă. Părintele Ghelasie spunea că toți ne naștem cu o menire hristică. „Copiii, ara­tă Părintele Ghelasie, au menirea și darul de la Dumnezeu spre a curăți și sfinți me­morialul moștenit sau dobândit de la pă­rinți, prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii”⁹. Cred că nu puțini sunt părin­ții care au venit la credință datorită copi­ilor lor. E prea puțin probabil ca Dumnezeu să ne fi trimis pe pământ fără nici un fel de menire, doar așa, în vacanță. Iar meni­rea fiecăruia dintre noi aș zice că în pri­mul rând aceasta este: să fim lumină ce­lor din jur: „Voi sunteți lumina lumii”, ca astfel, „văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Dumnezeul Cel din ceruri”. Orice încercare de a merge pe Cale, de a umbla în lu­mina lui Hristos, presupune efort și angajare. Mai presupune o via­ță jertfelnică ce asumă prin dra­gostea sa și pe cei care au lucrat mai puțin sau poate chiar deloc. Care mamă își poate închipui ra­iul fără fiul ei, sau care fiu își poa­te închipui raiul fără părinții sau frații săi, sau fără prietenii dragi? Cineva trebuie să se jertfească, să facă un plus de sfințenie pen­tru cel care nu face, și aceasta nu din silă, ci din dragoste. Iată de ce unii dintre noi duc poate mai mult în viața aceas­ta decât alții¹⁰. Orice surplus, acel „nu cred că me­rit acest lucru”, „nu este drept să mi se întâmple una ca aceasta”¹¹, asumat în Dumnezeu, ne dă îndrăz­neală înaintea Lui, făcându-se leagăn de odihnă și de binecuvântare pentru toți aceia pe care fiecare dintre noi îi purtăm în inimile și în rugăciunile noas­tre. Cine iubește mai mult se jertfește mai mult, fără să stea să chibzuiască la meritul sau lipsa de merit a acelei persoane: „Lucrurile cu neputință de pri­ceput și de cuprins le poate face numai dragostea. Ceea ce nu ai face pentru nici un preț din lume ești în stare să faci, fără să aștepți nimic în schimb, când ai o adevărată iubire. Când ești părinte adevărat, ești în stare să veghezi zile și nopți în șir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră. Când ești fiu adevărat, ești în stare de o ascultare desăvârșită, de o recunoș­tință nemărginită și de-o iubire totdeauna îndato­ritoare și respectuoasă. Când ești soț adevărat, ești în stare să-ți dai picătură cu picătură sângele și via­ța ta pentru a o salva pe a soției, ești în stare să în­duri orice, măcar pentru o nădejde”¹².

Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sau jertfa sa și nu rămâne dator față de nimeni cu nimic: „Åži ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da”¹³. Ceea ce nu putem înțelege acum cu min­tea noastră omenească trebuie asumat prin credin­ță în Dumnezeu, știind că El nu Se abate niciodată de la dreptatea Sa: „Dumnezeu cel drept în rapor­turile personale treimice nu poate să nu fie drept și în raport cu creaturile Sale”¹⁴. Dacă Dumnezeu n-ar fi drept, n-ar mai fi Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu dorește ca omul să-și facă singur dreptate: „A Mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti, zice Domnul”¹⁵. Åži aceasta pentru că omul, pătimaș fiind, nu urmă­rește decât să se răzbune și atât. Însă Dumnezeu știm că nu dorește moartea păcătosului, ci ca acesta să se-ntoarcă si să fie viu: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa si va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De ase­menea, dacă nelegiuitul s-a întors de la ne­legiuirea sa si a început să facă judecată si dreptate, pentru aceasta el va trăi... Eu vă voi judeca pe voi, casa lui Israel, si voi ju­deca pe fiecare după purtările lui”¹⁶.

Åži dacă ar fi să ne întrebăm de ce to­tuși Dumnezeu încă mai îngăduie ca lu­mea să existe în continuare, cu toate ne­dreptățile care există în ea, un răspuns în acest sens îl aflăm la Părintele Stăniloae: „Când lumea îsi va fi împlinit rostul con­form planului lui Dumnezeu, atunci va veni sfârsitul. Åži care este acel plan al lui Dumnezeu? Atât Sf. Maxim Mărturisitorul, cât si Sf. Simeon Noul Teolog spun că în­tâi trebuie să se împlinească lumea de Sus si apoi va veni sfârsitul; iar lumea de Sus se va împlini când toate mădularele se vor strânge în jurul Capului Hristos, ca să fie Trupul lui Hristos complet. Iar pentru a se întregi Trupul lui Hristos, trebuie ca mai întâi acestia să se nască pe pământ. Căci se află azi mulți în lume care nu cred, dar vor crede în Hristos, mulți păcătosi si risipitori care se vor pocăi si mulți neas­cultători care vor asculta. Åži încă mulți care se vor naste si vor bineplăcea lui Dumnezeu”¹⁷. Deci, asa cum si noi am fost asteptați să ne nastem, să găsim Calea si să mergem pe ea, asa Dumnezeu îi asteap- tă si pe toți cei care El stie că se vor alipi ca mădulare la Trupul Său.

„Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate. Dați slavă Dumnezeului nostru! El este tăria; desăvârsite sunt lucru­rile Lui, căci toate căile Lui drepte sunt. Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate; drept si adevărat este El”.¹⁸

Note: