Dar mai înainte trebuie să vorbim des­pre sărbătoarea liturgică însăși. Sărbătoa­rea reunită a celor pe care îi numim „stâl­pii Bisericii” sau „Corifeii”¹ este foarte veche și universală, însă cu aspecte diferite în Ră­sărit și Apus. Aceasta este o alegere a Bisericii, care a ținut să-i sărbătorească împre­ună, deși probabil nu au suferit mucenicie în același an². După cum spunea marele liturghist Baumstarck³, este „sărbătoarea unei idei”⁴, o afirmație eclezială. După el, Răsă­ritul e cel care a adoptat sărbătoarea roma­nă a „depunerii”⁵ Sf. Petru din 29 iunie, care corespundea unei tradiții locale⁶ (ce soco­tea că cei doi Apostoli au fost martirizați la Roma în aceeași zi – 29 iunie – în timpul lui Nero).

În Răsărit, aceasta este unica sărbătoa­re a celor doi Apostoli și a căpătat o ase­menea importanță, încât este precedată de un post care variază în funcție de data Rusaliilor⁷ și care nu se practică în Occi­dent. Apostolul zilei este din Sf. Pavel (2 Cor. 11, 21-12, 9: apologia personală a lui Pavel și răpirea lui în duh), lucru coerent, deoarece Evanghelia nu poate să vorbeas­că decât de Sf. Petru.

În Apus, sărbătoarea din 29 iunie este cu siguranță importantă, dar nu este uni­că. Apostolul e diferit în ritul roman (FA 12, 1-11: Petru este scos din temniță și din lanțuri de un înger, în chip minunat) – lu­cru curios, căci astfel amândouă lecturile zilei sunt în legătură doar cu Sf. Petru –, iar în ritul restaurat al galilor se citește Gal. 1, 11-20: autobiografia Sf. Pavel și prima sa întâlnire cu Petru, alegere îndreptățită. Dar mai există alte trei sărbători, dintre care două ale Sf. Petru (18 ianuarie: tronul Sf. Petru de la Roma⁸; 1 august: Sf. Petru al lanțurilor⁹), iar una a Sf. Pavel (25 ianu­arie: convertirea Sf. Pavel)¹⁰.

Acum se cuvine să-i situăm pe cei doi Apostoli, deosebind între personajele is­torice și simbolurile universale pe care le reprezintă. Petru și Pavel sunt total opuși unul față de celălalt. Petru era un evreu din Galileea, pe nume Simon („cel care ascultă”), staroste de pescari în Betsaida (cu Andrei, fratele său, cu Iacov și Ioan) și ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. Era căsă­torit și avea probabil și copii. Andrei l-a dus la Iisus, care i-a schimbat numele în „Chefa” (cuvântul ebraic pentru „piatră” sau „stâncă”). Petru făcea parte din triada apostolică pe care Hristos a luat-o adesea deoparte („Petru, Iacov și Ioan”, care erau cei mai apropiați de El). A fost, în gene­ral, purtătorul de cuvânt al Celor Doisprezece. Însă, în timp ce Domnul era la judecată, s-a lepădat de El de trei ori di­naintea tuturor: de aceea Hristos îl va în­treba de trei ori, după Învierea Sa: „Mă iu­bești?”, ceea ce îl va întrista profund (Ioan 21, 15-17).

Pavel era un evreu din diaspora (din Tarsul Ciliciei, în Sudul Asiei Mici), fari­seu, extrem de instruit în ceea ce priveș­te Scriptura și tradițiile evreiești, foarte cultivat (vorbind cu­rent greaca și latina), cetățean roman și, desigur, păstrând fe­cioria. Mai întâi i-a prigonit pe creștini, crezând că făcea bi­nele, însă harul Domnului s-a abătut asupra lui pe drumul către Damasc. Hristos l-a chemat să fie Apostol și a primit direct Evanghelia prin Duhul Sfânt.

Este primul și cel mai mare teolog al Bisericii¹¹. Numele său adevărat era Saul (cel „cerut” [lui Dumnezeu]), pe care îl va la­tiniza sub forma Paulus(„cel mic”) la în­ceputul primei sale misiuni (în Cipru), pentru a face mai ușoare relațiile sale cu greco-romanii (FA 13, 9).

Însă se cuvine să pomenim și ceea ce îi apropie: amândoi erau oameni drepți, sinceri, cinstiți, bărbați înflăcărați, „lup­tători” (chiar dacă la Petru se poate vedea un pic de împăunare) și, mai presus de toate, iubitori de Hristos până la nebu­nie (în ciuda căderii lui Petru). Erau, de­sigur, oameni buni și plini de căldură, fi­ecare în felul său. Putem adăuga că amândoi au făcut experiența îndumnezeirii încă din timpul vieții¹². Petru era mai demonstrativ și exteriorizat, Pavel mai in­teriorizat și mai mistic. În fond, ei repre­zintă două aspecte diferite și complemen­tare ale Omului.

Să abordăm, în sfârșit, dimensiunea simbolică a celor doi Corifei. Apostolii istorici, reprezentați de Petru, erau toți evrei din Galileea, de condiție socială modestă: au fost inițiați de Învățătorul, de rabbi Ieshouah, timp de trei ani, trăind cu El, ascultându-L, urmându-L în misiuni­le Sale și văzându-L cum săvârșește minuni. Dar le-a fost foarte greu să primească învă­țătura Lui: inima lor nu avea să se deschi­dă decât la Cincizecime, după ce au pri­mit Duhul Sfânt. Åži chiar după aceea aveau să păstreze mereu o mentalitate evreias­că și să rămână centrați pe Israel¹³, Israelul cel trupesc și istoric. Sf. Pavel este cu totul altfel: prin originile sale sociale și prin cul­tura sa, simboliza în persoana lui Imperiul Roman și reunea Răsăritul și Apusul, lumea semitică și lumea greco-romană¹⁴. Va deveni pe dată misionar. Domnul, văzând înflăcărarea acestui Apostol, adân­cimea inteligenței sale și curajul de care dădea dovadă, îi va face o revelație mai însemnată: Sfântul Duh îl va trimite anu­me către păgâni, „neamuri" Va deveni „Apostolul celor netăiați împrejur”¹⁵. De fapt, Pavel va evangheliza Imperiul Roman. Petru reprezintă soborul apostolic istoric, „Biserica lui Israel”, a celor tăiați împrejur [din sânul cărora a ieșit Hristos], iar Pavel reprezintă Israelul cel după duh, păgânii, neamurile, adică tot restul omenirii. Apostolii erau prea centrați pe Israel și prea temători: atunci Hristos l-a chemat pe Pavel, care este adevăratul Apostol al doisprezecelea, cel care îl înlocuiește pe Iuda¹⁶.

Înainte de a ajunge la Roma, Petru si Pavel vor merge în misiune în același timp în Antiohia¹⁷. Åži aici se va pune ma­rea problemă, cea a primirii păgânilor în Biserică: se cuvenea oare mai întâi ca aceș­tia să devină evrei (prin tăiere împrejur) sau nu? Petru era temător și, după spuse­le lui Pavel, laș. Cei doi Apostoli se vor înfrunta, pentru că Petru, care mai întâi îi frecventase pe păgâni (după revelația per­sonală pe care o avusese la Iope în favoa­rea sutașului Cornelie – FA 10), mai apoi i-a evitat de frica fraților trimiși de la Ie­rusalim de Iacov. Pavel i-a reproșat „ipo­crizia” („pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare”) și i-a amintit cu martori că, pentru evrei, „omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin cre­dința în Hristos Iisus”, și deci nu exista nici un motiv „a sili pe păgâni să trăiască precum iudeii” (Gal. 2, 11-21). Această problemă capitală pentru viitorul Bisericii a fost pusă dinaintea Apostolilor la Ieru­salim. Petru a vorbit după arătarea sa de la Iope, Pavel a mărturisit harul lui Dum­nezeu care s-a dat păgânilor în Antiohia, iar Iacov la Ierusalim a încheiat acest „Si­nod Apostolic” amintind că mântuirea universală fusese vestită de proroci. Până la urmă, Pavel a ieșit învingător¹⁸! Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, creștinismul ar fi rămas o mică sectă evreiască „eretică”, fără răsunet universal, și nu ar fi devenit nici­odată „Biserica”.

Iar faptul că Petru și Pavel s-au întâl­nit la Roma, că au evanghelizat capitala Imperiului Roman și că și-au dat viața aco­lo pentru Hristos a fost perceput de creș­tini, încă din Antichitate, ca simbolul uni­tății Bisericii, care aduce laolaltă pe Israel și neamurile, un singur popor, semn pre­vestitor și prorocie a Împărăției lui Dumnezeu al cărei cap este Hristos. Acest aspect eclezial, în înțelesul teologic al cu­vântului, este cel care face din această „săr­bătoare de idei” o sărbătoare universală. Troparul bizantin al sărbătorii este ecoul acestui lucru: „Cei ce sunteți între Apostoli, mai întâi pe scaun șezători și lumii învă­țători.. .”¹⁹. Cât privește minunata icoană a acestei întâlniri, în care vedem pe Petru și pe Pavel îmbrățișându-se, se poate spu­ne că este icoana unității Bisericii și a pă­cii, în dragoste frățească.

După acest lung preambul istoric, litur­gic și eclezial, să abordăm acum conținu­tul Evangheliei sărbătorii. Scena se petre­ce la puțin timp după exorcizarea fiicei Canaanencei și cea de-a doua înmulțire a pâinilor și chiar înainte de prima vestire a Patimii și Schimbarea la Față, adică spre sfârșitul misiunii lui Hristos în Galileea și înaintea „urcării Sale spre Ierusalim”. Acest eveniment este relatat de către cei trei Sinoptici, însă numai de Sf. Matei într-o formă completă.

De la Marea Galileii, Iisus merge în par­tea cea mai de nord a Israelului, în ținutul Cezareei lui Filip²⁰, nu departe de munte­le Hermon, unde Se va schimba la față. Atunci El pune o întrebare stranie uceni­cilor Săi: „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. Stranie, pentru că El pare că dă în același timp răspunsul la întrebare („Eu, Fiul Omului²¹”, adică „Fiul lui Dumnezeu”). Oare Domnului Îi păsa de părerea oamenilor? Nu, desigur, căci El cu­noaște gândurile din inima fiecărui om pe care l-a zidit și ne-a învățat mereu să nu ți­nem seama de ce este „în afară”, ci să ne în­grijim doar de Dumnezeu Însuși, Duhul Sfânt Care locuiește în inima noastră.

Apostolii Îi pomenesc atunci despre zvonuri, gura lumii (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia..., ceea ce ne arată că rabbi Ieshouah din Nazareth era socotit de po­por ca un mare proroc). Apoi El îi descoa­se: „Åži voi cine ziceți că sunt?”. Aceasta înseamnă, de fapt: ce credeți voi despre Mine? Credeți cu adevărat că sunt Mesia, Trimisul Tatălui ceresc, Fiul lui Dumnezeu? Ați fost oare cu luare aminte la ceea ce am spus și am făcut dinaintea voastră vreme de mai bine de doi ani? În filigran, aceasta înseamnă: voi putea oare să vă trimit să pro­povăduiți în lumea întreagă după Înviere?

Atunci Petru răspunde în mod solemn, în numele Soborului Apostolic: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”. Admirabilă mărturisire, profesiu­ne de credință pe care a făcut-o nu numai în numele celor Doisprezece, ci și în nu­mele lui Israel²² și al întregii omeniri. Aceasta este măreția lui Petru. El mărtu­risește pe Iisus dinaintea tuturor, că rab­bi Ieshouah din Nazareth este Mesia²³, Cel așteptat de Israel de la Avraam, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Este unul dintre momentele duhovnicești cele mai importante din istoria omenească. Fiul lui Dumnezeuînseamnă că are un Tată – ce­resc –, pe Dumnezeu, iar viuînseamnă că nu e vorba de un concept abstract, de un cuget omenesc, ci de o realitate adevăra­tă, personală, creatoare, dumnezeiască.

Hristos face atunci un comentariu te­ologic: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona... (El face referință la strămoșii săi din Israel: fericit ești tu, fiul lui Israel, ur­maș al lui Avraam) . căci nu trupul și sângele [ceea ce evreiește însemna: omul] ți-au arătat ție aceasta... (nu este un cu­get omenesc, nu vine de la tine). ci Tatăl Meu cel din ceruri” (Tatăl ceresc e Cel care ți-a descoperit acest adevăr prin Duhul Sfânt). Această frază este de căpătâi pen­tru ceea ce va urma. Domnul adaugă: „Iar Eu îți spun că ești Piatră și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Din 1054, interpretarea acestui cuvânt al lui Hristos constituie o fractură, o ruptură dogmatică între Biserica Romano-catolică din Apus și Biserica Catolică-ortodoxă din Răsărit. De 1000 de ani suntem dezbinați în aceas­tă privință.

Să privim lucrurile mai cu luare amin­te. Biserica romană spune, din secolul al Xl-lea, că Biserica este zidită pe Aposto­lul Petru si pe urmașii săi – care își spun episcopii Romei²⁴ –, în timp ce Biserica Ortodoxă afirmă, de 2000 de ani, că aceas­tă „piatră” despre care vorbește Hristos este mărturisirea de credință a Aposto­lului Petru. Să spunem mai întâi care este gândirea Părinților Bisericii: cea mai mare parte dintre ei confirmă opinia ortodoxă²⁵. Să mergem mai în adâncime: cum se poa­te imagina, fie și o clipă, că Hristos ar pu­tea să zidească Biserica Sa pe un singur om, pe o creatură? Biserica nu se poate zidi de­cât pe Hristos Însuși, Dumnezeu și Om. S-ar putea eventual înțelege că e vorba des­pre Soborul Apostolic, după interpretarea anumitor Părinți, pentru că aceasta ar pu­tea fi în acord cu realitatea (Hristos i-a che­mat și i-a învățat, iar acest sobor este o oglindire a Treimii). Însă „unul singur” nu este o oglindire a Treimii, și e cu atât mai greu de crezut, cu cât acest Apostol, sin­gur, este chiar cel care va fi certat cu aspri­me de Hristos chiar după mărturisirea sa²⁶ („Mergi înapoia Mea, Satano!”), care s-a lepădat de Hristos dinaintea oame­nilor de trei ori și care, după ce a vă­zut mormântul gol și a auzit mărturi­sirea Sfintelor Femei mironosițe, nu a crezut! Toate acestea sunt de neînchi­puit....

Domnul adaugă: „Îți voi da che­ile Împărăției cerurilor si orice vei lega pe pământ va fi legat si în ce­ruri, si orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat si în ceruri”. Nespusă înțelepciune dumnezeiască! După cum subliniază Episcopul Ioan de Saint-Denis²⁷, Hristos a dat această putere dumnezeiască lui Petru ca și celor Doisprezece și cu cei Doispre­zece. Aici spune: „Îți voi da”: este un viitor. Îi va da această putere în dumi­nica Paștelui, cu cei Doisprezece (de fapt, unsprezece: fără Iuda), când va sufla asupra lor spunându-le: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Petru L-a pri­mit cu tot soborul apostolic. Nu era ceva personal: ca dovadă faptul că Apostolul Toma, care nu era acolo în seara aceea și care nu va fi prezent decât peste opt zile, a primit aceeași putere ca și ceilalți (cu toate că Hristos nu suflase asupra lui). Ce sunt „cheile împărăției”? Este Numele lui Hristos și Evanghelia Sa, căci El este Cel care redeschide porțile Raiului. Or, Evanghelia a fost dată de Domnul Sobo­rului Apostolic, oglindire a Treimii, și nu numai lui Petru. Cele două puteri dum­nezeiești care constituie preoția, adică a consacrării euharistice și a iertării, au fost date „soborului celor Doisprezece”, cum învăța episcopul Ioan. Astfel, ei puteau să se verifice unul pe altul: dacă unul cădea sau se înșela, lucru posibil din punct de vedere omenesc, ceilalți puteau să recu­pereze, tocmai pentru că aveau aceleași puteri. Dar dacă unul ar fi fost deasupra celorlalți²⁸, cine ar fi putut să-l verifice sau să-l dojenească? Doctrina unui singur apostol deasupra celorlalți este o erezie doctrinară.

Este interesant de comparat istorisi­rea lui Matei cu cele ale lui Marcu și Luca. La Luca, Petru Îi răspunde lui Hristos: „Tu ești Hristosul lui Dumnezeu” (adică Unsul Tatălui), iar la Marcu, care este Evanghelia lui Petru după mărturisirea în­tregii Tradiții, Petru răspunde simplu: „Tu ești Hristosul”. Åži nu se menționează cu­vântul lui Hristos care urmează. Ar fi de mirare ca Petru, la Roma, să nu-și aducă aminte de un cuvânt al lui Hristos care l-ar fi privit în mod personal!

Slavă Å¢ie, Hristoase, care ești Singur Cap al Bisericii!

Note: