Mărturisirea lui Simon Petru

publicat in Tâlcul Evangheliei pe 1 Iunie 2014, 11:38

Evanghelia sărbătorii sfinÅ£ilor apostoli Petru ÅŸi Pavel (29 iunie) (Mt. 16, 13-19)

Sărbătoarea SfinÅ£ilor Apostoli Petru si Pavel din 29 iunie este universală (lucru destul de rar, în ceea ce-i priveÅŸte pe sfinÅ£i), iar pericopa evanghelică aleasă pentru această zi, cea a mărturisirii lui Petru, în versiunea Sf. Matei, este de asemenea universală. Dacă mărturisirea lui Petru nu pune, în sine, nici o problemă de înÅ£elegere, comentariul pe care îl face Hris­tos a prilejuit o interpretare doctrinară cu totul opusă între Biserica Romano-catolică ÅŸi Biserica Ortodoxă, pe care ar fi drept să o numim aici ÅŸi universală.

Dar mai înainte trebuie să vorbim des­pre sărbătoarea liturgică însăÅŸi. Sărbătoa­rea reunită a celor pe care îi numim „stâl­pii Bisericii” sau „Corifeii”1 este foarte veche ÅŸi universală, însă cu aspecte diferite în Ră­sărit ÅŸi Apus. Aceasta este o alegere a Bisericii, care a Å£inut să-i sărbătorească împre­ună, deÅŸi probabil nu au suferit mucenicie în acelaÅŸi an2. După cum spunea marele liturghist Baumstarck3, este „sărbătoarea unei idei”4, o afirmaÅ£ie eclezială. După el, Răsă­ritul e cel care a adoptat sărbătoarea roma­nă a „depunerii”5 Sf. Petru din 29 iunie, care corespundea unei tradiÅ£ii locale6 (ce soco­tea că cei doi Apostoli au fost martirizaÅ£i la Roma în aceeaÅŸi zi – 29 iunie – în timpul lui Nero).

În Răsărit, aceasta este unica sărbătoa­re a celor doi Apostoli ÅŸi a căpătat o ase­menea importanÅ£ă, încât este precedată de un post care variază în funcÅ£ie de data Rusaliilor7 ÅŸi care nu se practică în Occi­dent. Apostolul zilei este din Sf. Pavel (2 Cor. 11, 21-12, 9: apologia personală a lui Pavel ÅŸi răpirea lui în duh), lucru coerent, deoarece Evanghelia nu poate să vorbeas­că decât de Sf. Petru.

În Apus, sărbătoarea din 29 iunie este cu siguranÅ£ă importantă, dar nu este uni­că. Apostolul e diferit în ritul roman (FA 12, 1-11: Petru este scos din temniÅ£ă ÅŸi din lanÅ£uri de un înger, în chip minunat) – lu­cru curios, căci astfel amândouă lecturile zilei sunt în legătură doar cu Sf. Petru –, iar în ritul restaurat al galilor se citeÅŸte Gal. 1, 11-20: autobiografia Sf. Pavel ÅŸi prima sa întâlnire cu Petru, alegere îndreptăÅ£ită. Dar mai există alte trei sărbători, dintre care două ale Sf. Petru (18 ianuarie: tronul Sf. Petru de la Roma8; 1 august: Sf. Petru al lanÅ£urilor9), iar una a Sf. Pavel (25 ianu­arie: convertirea Sf. Pavel)10.

Acum se cuvine să-i situăm pe cei doi Apostoli, deosebind între personajele is­torice ÅŸi simbolurile universale pe care le reprezintă. Petru ÅŸi Pavel sunt total opuÅŸi unul faÅ£ă de celălalt. Petru era un evreu din Galileea, pe nume Simon („cel care ascultă”), staroste de pescari în Betsaida (cu Andrei, fratele său, cu Iacov ÅŸi Ioan) ÅŸi ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. Era căsă­torit ÅŸi avea probabil ÅŸi copii. Andrei l-a dus la Iisus, care i-a schimbat numele în „Chefa” (cuvântul ebraic pentru „piatră” sau „stâncă”). Petru făcea parte din triada apostolică pe care Hristos a luat-o adesea deoparte („Petru, Iacov ÅŸi Ioan”, care erau cei mai apropiaÅ£i de El). A fost, în gene­ral, purtătorul de cuvânt al Celor Doisprezece. Însă, în timp ce Domnul era la judecată, s-a lepădat de El de trei ori di­naintea tuturor: de aceea Hristos îl va în­treba de trei ori, după Învierea Sa: „Mă iu­beÅŸti?”, ceea ce îl va întrista profund (Ioan 21, 15-17).

Pavel era un evreu din diaspora (din Tarsul Ciliciei, în Sudul Asiei Mici), fari­seu, extrem de instruit în ceea ce priveÅŸ­te Scriptura ÅŸi tradiÅ£iile evreieÅŸti, foarte cultivat (vorbind cu­rent greaca ÅŸi latina), cetăÅ£ean roman ÅŸi, desigur, păstrând fe­cioria. Mai întâi i-a prigonit pe creÅŸtini, crezând că făcea bi­nele, însă harul Domnului s-a abătut asupra lui pe drumul către Damasc. Hristos l-a chemat să fie Apostol ÅŸi a primit direct Evanghelia prin Duhul Sfânt.

Este primul ÅŸi cel mai mare teolog al Bisericii11. Numele său adevărat era Saul (cel „cerut” [lui Dumnezeu]), pe care îl va la­tiniza sub forma Paulus(„cel mic”) la în­ceputul primei sale misiuni (în Cipru), pentru a face mai uÅŸoare relaÅ£iile sale cu greco-romanii (FA 13, 9).

Însă se cuvine să pomenim ÅŸi ceea ce îi apropie: amândoi erau oameni drepÅ£i, sinceri, cinstiÅ£i, bărbaÅ£i înflăcăraÅ£i, „lup­tători” (chiar dacă la Petru se poate vedea un pic de împăunare) ÅŸi, mai presus de toate, iubitori de Hristos până la nebu­nie (în ciuda căderii lui Petru). Erau, de­sigur, oameni buni ÅŸi plini de căldură, fi­ecare în felul său. Putem adăuga că amândoi au făcut experienÅ£a îndumnezeirii încă din timpul vieÅ£ii12. Petru era mai demonstrativ ÅŸi exteriorizat, Pavel mai in­teriorizat ÅŸi mai mistic. În fond, ei repre­zintă două aspecte diferite ÅŸi complemen­tare ale Omului.

Să abordăm, în sfârÅŸit, dimensiunea simbolică a celor doi Corifei. Apostolii istorici, reprezentaÅ£i de Petru, erau toÅ£i evrei din Galileea, de condiÅ£ie socială modestă: au fost iniÅ£iaÅ£i de ÎnvăÅ£ătorul, de rabbi Ieshouah, timp de trei ani, trăind cu El, ascultându-L, urmându-L în misiuni­le Sale ÅŸi văzându-L cum săvârÅŸeÅŸte minuni. Dar le-a fost foarte greu să primească învă­Å£ătura Lui: inima lor nu avea să se deschi­dă decât la Cincizecime, după ce au pri­mit Duhul Sfânt. Åži chiar după aceea aveau să păstreze mereu o mentalitate evreias­că ÅŸi să rămână centraÅ£i pe Israel13, Israelul cel trupesc ÅŸi istoric. Sf. Pavel este cu totul altfel: prin originile sale sociale ÅŸi prin cul­tura sa, simboliza în persoana lui Imperiul Roman ÅŸi reunea Răsăritul ÅŸi Apusul, lumea semitică ÅŸi lumea greco-romană14. Va deveni pe dată misionar. Domnul, văzând înflăcărarea acestui Apostol, adân­cimea inteligenÅ£ei sale ÅŸi curajul de care dădea dovadă, îi va face o revelaÅ£ie mai însemnată: Sfântul Duh îl va trimite anu­me către păgâni, „neamuri" Va deveni „Apostolul celor netăiaÅ£i împrejur”15. De fapt, Pavel va evangheliza Imperiul Roman. Petru reprezintă soborul apostolic istoric, „Biserica lui Israel”, a celor tăiaÅ£i împrejur [din sânul cărora a ieÅŸit Hristos], iar Pavel reprezintă Israelul cel după duh, păgânii, neamurile, adică tot restul omenirii. Apostolii erau prea centraÅ£i pe Israel ÅŸi prea temători: atunci Hristos l-a chemat pe Pavel, care este adevăratul Apostol al doisprezecelea, cel care îl înlocuieÅŸte pe Iuda16.

Înainte de a ajunge la Roma, Petru si Pavel vor merge în misiune în acelaÅŸi timp în Antiohia17. Åži aici se va pune ma­rea problemă, cea a primirii păgânilor în Biserică: se cuvenea oare mai întâi ca aceÅŸ­tia să devină evrei (prin tăiere împrejur) sau nu? Petru era temător ÅŸi, după spuse­le lui Pavel, laÅŸ. Cei doi Apostoli se vor înfrunta, pentru că Petru, care mai întâi îi frecventase pe păgâni (după revelaÅ£ia per­sonală pe care o avusese la Iope în favoa­rea sutaÅŸului Cornelie – FA 10), mai apoi i-a evitat de frica fraÅ£ilor trimiÅŸi de la Ie­rusalim de Iacov. Pavel i-a reproÅŸat „ipo­crizia” („pe faÅ£ă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare”) ÅŸi i-a amintit cu martori că, pentru evrei, „omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin cre­dinÅ£a în Hristos Iisus”, ÅŸi deci nu exista nici un motiv „a sili pe păgâni să trăiască precum iudeii” (Gal. 2, 11-21). Această problemă capitală pentru viitorul Bisericii a fost pusă dinaintea Apostolilor la Ieru­salim. Petru a vorbit după arătarea sa de la Iope, Pavel a mărturisit harul lui Dum­nezeu care s-a dat păgânilor în Antiohia, iar Iacov la Ierusalim a încheiat acest „Si­nod Apostolic” amintind că mântuirea universală fusese vestită de proroci. Până la urmă, Pavel a ieÅŸit învingător18! Dacă nu s-ar fi întâmplat aÅŸa, creÅŸtinismul ar fi rămas o mică sectă evreiască „eretică”, fără răsunet universal, ÅŸi nu ar fi devenit nici­odată „Biserica”.

Iar faptul că Petru ÅŸi Pavel s-au întâl­nit la Roma, că au evanghelizat capitala Imperiului Roman ÅŸi că ÅŸi-au dat viaÅ£a aco­lo pentru Hristos a fost perceput de creÅŸ­tini, încă din Antichitate, ca simbolul uni­tăÅ£ii Bisericii, care aduce laolaltă pe Israel ÅŸi neamurile, un singur popor, semn pre­vestitor ÅŸi prorocie a ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu al cărei cap este Hristos. Acest aspect eclezial, în înÅ£elesul teologic al cu­vântului, este cel care face din această „săr­bătoare de idei” o sărbătoare universală. Troparul bizantin al sărbătorii este ecoul acestui lucru: „Cei ce sunteÅ£i între Apostoli, mai întâi pe scaun ÅŸezători ÅŸi lumii învă­Å£ători.. .”19. Cât priveÅŸte minunata icoană a acestei întâlniri, în care vedem pe Petru ÅŸi pe Pavel îmbrăÅ£iÅŸându-se, se poate spu­ne că este icoana unităÅ£ii Bisericii ÅŸi a pă­cii, în dragoste frăÅ£ească.

După acest lung preambul istoric, litur­gic ÅŸi eclezial, să abordăm acum conÅ£inu­tul Evangheliei sărbătorii. Scena se petre­ce la puÅ£in timp după exorcizarea fiicei Canaanencei ÅŸi cea de-a doua înmulÅ£ire a pâinilor ÅŸi chiar înainte de prima vestire a Patimii ÅŸi Schimbarea la FaÅ£ă, adică spre sfârÅŸitul misiunii lui Hristos în Galileea ÅŸi înaintea „urcării Sale spre Ierusalim”. Acest eveniment este relatat de către cei trei Sinoptici, însă numai de Sf. Matei într-o formă completă.

De la Marea Galileii, Iisus merge în par­tea cea mai de nord a Israelului, în Å£inutul Cezareei lui Filip20, nu departe de munte­le Hermon, unde Se va schimba la faÅ£ă. Atunci El pune o întrebare stranie uceni­cilor Săi: „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. Stranie, pentru că El pare că dă în acelaÅŸi timp răspunsul la întrebare („Eu, Fiul Omului21”, adică „Fiul lui Dumnezeu”). Oare Domnului Îi păsa de părerea oamenilor? Nu, desigur, căci El cu­noaÅŸte gândurile din inima fiecărui om pe care l-a zidit ÅŸi ne-a învăÅ£at mereu să nu Å£i­nem seama de ce este „în afară”, ci să ne în­grijim doar de Dumnezeu ÎnsuÅŸi, Duhul Sfânt Care locuieÅŸte în inima noastră.

Apostolii Îi pomenesc atunci despre zvonuri, gura lumii (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia..., ceea ce ne arată că rabbi Ieshouah din Nazareth era socotit de po­por ca un mare proroc). Apoi El îi descoa­se: „Åži voi cine ziceÅ£i că sunt?”. Aceasta înseamnă, de fapt: ce credeÅ£i voi despre Mine? CredeÅ£i cu adevărat că sunt Mesia, Trimisul Tatălui ceresc, Fiul lui Dumnezeu? AÅ£i fost oare cu luare aminte la ceea ce am spus ÅŸi am făcut dinaintea voastră vreme de mai bine de doi ani? În filigran, aceasta înseamnă: voi putea oare să vă trimit să pro­povăduiÅ£i în lumea întreagă după Înviere?

Atunci Petru răspunde în mod solemn, în numele Soborului Apostolic: „Tu eÅŸti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”. Admirabilă mărturisire, profesiu­ne de credinÅ£ă pe care a făcut-o nu numai în numele celor Doisprezece, ci ÅŸi în nu­mele lui Israel22 ÅŸi al întregii omeniri. Aceasta este măreÅ£ia lui Petru. El mărtu­riseÅŸte pe Iisus dinaintea tuturor, că rab­bi Ieshouah din Nazareth este Mesia23, Cel aÅŸteptat de Israel de la Avraam, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Este unul dintre momentele duhovniceÅŸti cele mai importante din istoria omenească. Fiul lui Dumnezeuînseamnă că are un Tată – ce­resc –, pe Dumnezeu, iar viuînseamnă că nu e vorba de un concept abstract, de un cuget omenesc, ci de o realitate adevăra­tă, personală, creatoare, dumnezeiască.

Hristos face atunci un comentariu te­ologic: „Fericit eÅŸti tu, Simone, fiul lui Iona... (El face referinÅ£ă la strămoÅŸii săi din Israel: fericit eÅŸti tu, fiul lui Israel, ur­maÅŸ al lui Avraam) . căci nu trupul ÅŸi sângele [ceea ce evreieÅŸte însemna: omul] Å£i-au arătat Å£ie aceasta... (nu este un cu­get omenesc, nu vine de la tine). ci Tatăl Meu cel din ceruri” (Tatăl ceresc e Cel care Å£i-a descoperit acest adevăr prin Duhul Sfânt). Această frază este de căpătâi pen­tru ceea ce va urma. Domnul adaugă: „Iar Eu îÅ£i spun că eÅŸti Piatră ÅŸi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Din 1054, interpretarea acestui cuvânt al lui Hristos constituie o fractură, o ruptură dogmatică între Biserica Romano-catolică din Apus ÅŸi Biserica Catolică-ortodoxă din Răsărit. De 1000 de ani suntem dezbinaÅ£i în aceas­tă privinÅ£ă.

Să privim lucrurile mai cu luare amin­te. Biserica romană spune, din secolul al Xl-lea, că Biserica este zidită pe Aposto­lul Petru si pe urmaÅŸii săi – care îÅŸi spun episcopii Romei24 –, în timp ce Biserica Ortodoxă afirmă, de 2000 de ani, că aceas­tă „piatră” despre care vorbeÅŸte Hristos este mărturisirea de credinÅ£ă a Aposto­lului Petru. Să spunem mai întâi care este gândirea PărinÅ£ilor Bisericii: cea mai mare parte dintre ei confirmă opinia ortodoxă25. Să mergem mai în adâncime: cum se poa­te imagina, fie ÅŸi o clipă, că Hristos ar pu­tea să zidească Biserica Sa pe un singur om, pe o creatură? Biserica nu se poate zidi de­cât pe Hristos ÎnsuÅŸi, Dumnezeu ÅŸi Om. S-ar putea eventual înÅ£elege că e vorba des­pre Soborul Apostolic, după interpretarea anumitor PărinÅ£i, pentru că aceasta ar pu­tea fi în acord cu realitatea (Hristos i-a che­mat ÅŸi i-a învăÅ£at, iar acest sobor este o oglindire a Treimii). Însă „unul singur” nu este o oglindire a Treimii, ÅŸi e cu atât mai greu de crezut, cu cât acest Apostol, sin­gur, este chiar cel care va fi certat cu aspri­me de Hristos chiar după mărturisirea sa26 („Mergi înapoia Mea, Satano!”), care s-a lepădat de Hristos dinaintea oame­nilor de trei ori ÅŸi care, după ce a vă­zut mormântul gol ÅŸi a auzit mărturi­sirea Sfintelor Femei mironosiÅ£e, nu a crezut! Toate acestea sunt de neînchi­puit....

Domnul adaugă: „ÎÅ£i voi da che­ile ÎmpărăÅ£iei cerurilor si orice vei lega pe pământ va fi legat si în ce­ruri, si orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat si în ceruri”. Nespusă înÅ£elepciune dumnezeiască! După cum subliniază Episcopul Ioan de Saint-Denis27, Hristos a dat această putere dumnezeiască lui Petru ca ÅŸi celor Doisprezece ÅŸi cu cei Doispre­zece. Aici spune: „ÎÅ£i voi da”: este un viitor. Îi va da această putere în dumi­nica PaÅŸtelui, cu cei Doisprezece (de fapt, unsprezece: fără Iuda), când va sufla asupra lor spunându-le: „LuaÅ£i Duh Sfânt! Cărora veÅ£i ierta păcatele, le vor fi iertate ÅŸi cărora le veÅ£i Å£ine, vor fi Å£inute” (Ioan 20, 22-23). Petru L-a pri­mit cu tot soborul apostolic. Nu era ceva personal: ca dovadă faptul că Apostolul Toma, care nu era acolo în seara aceea ÅŸi care nu va fi prezent decât peste opt zile, a primit aceeaÅŸi putere ca ÅŸi ceilalÅ£i (cu toate că Hristos nu suflase asupra lui). Ce sunt „cheile împărăÅ£iei”? Este Numele lui Hristos ÅŸi Evanghelia Sa, căci El este Cel care redeschide porÅ£ile Raiului. Or, Evanghelia a fost dată de Domnul Sobo­rului Apostolic, oglindire a Treimii, ÅŸi nu numai lui Petru. Cele două puteri dum­nezeieÅŸti care constituie preoÅ£ia, adică a consacrării euharistice ÅŸi a iertării, au fost date „soborului celor Doisprezece”, cum învăÅ£a episcopul Ioan. Astfel, ei puteau să se verifice unul pe altul: dacă unul cădea sau se înÅŸela, lucru posibil din punct de vedere omenesc, ceilalÅ£i puteau să recu­pereze, tocmai pentru că aveau aceleaÅŸi puteri. Dar dacă unul ar fi fost deasupra celorlalÅ£i28, cine ar fi putut să-l verifice sau să-l dojenească? Doctrina unui singur apostol deasupra celorlalÅ£i este o erezie doctrinară.

Este interesant de comparat istorisi­rea lui Matei cu cele ale lui Marcu ÅŸi Luca. La Luca, Petru Îi răspunde lui Hristos: „Tu eÅŸti Hristosul lui Dumnezeu” (adică Unsul Tatălui), iar la Marcu, care este Evanghelia lui Petru după mărturisirea în­tregii TradiÅ£ii, Petru răspunde simplu: „Tu eÅŸti Hristosul”. Åži nu se menÅ£ionează cu­vântul lui Hristos care urmează. Ar fi de mirare ca Petru, la Roma, să nu-ÅŸi aducă aminte de un cuvânt al lui Hristos care l-ar fi privit în mod personal!

Slavă Å¢ie, Hristoase, care eÅŸti Singur Cap al Bisericii!

 

Note:

1. Corifei: din grecescul koryphaios= care se află pe culme, pe primul loc.
2. Este sigur că cei doi Apostoli au primit muce­nicie la Roma în timpul lui Nero (54-68), în aceeaÅŸi zi (29 iunie), după TradiÅ£ie, dar proba­bil nu în acelaÅŸi an: aceasta era deja părerea lui Augustin în secolul al V-lea, confirmată de Sf. Grigorie de Tours (secolul al VI-lea). Istoricii cred că Petru a fost răstignit (cu capul în jos, conform TradiÅ£iei: Tertulian ÅŸi mai ales Origen) pe colina Vaticanului, probabil în anul 64, în timpul marii prigoane a lui Nero, iar lui Pavel, fiind cetăÅ£ean roman, i s-a tăiat capul pe Via Ostia, în jurul anului 67.
3. Carl Anton Baumstark (1872-1948): savant orientalist german, romano-catolic, care a fost iniÅ£iatorul studiului comparat al liturghiilor. Opera sa magistrală, Liturghia comparată,este o culegere de conferinÅ£e susÅ£inute în 1932 la mănăstirea Amay (care va deveni mănăstirea Chevetogne). ToÅ£i marii liturghiÅŸti apuseni din secolul XX (Dom Lambert Beauduin, Eugraph ÅŸi Maxim Kovalevsky etc.) s-au inspirat din lu­crările sale.
4. Sărbătorile creÅŸtine au la origine pomenirea unui eveniment istoric legat de Hristos (de pil­dă PaÅŸtele). Sărbătorile „de idei” (Ideenfest) provin din voinÅ£a Bisericii de a exprima o idee teologică (de pildă Crăciunul; nimeni nu cu­noaÅŸte data precisă a naÅŸterii lui Hristos: ea a fost fixată târziu – în secolul al IV-lea – la solstiÅ£iul de iarnă, 25 decembrie în noul calendar, cel al lui Iuliu Cezar, pentru a arăta că Lumina lui Hristos strălucea în întuneric ÅŸi ca replică la sărbătoarea păgână Sol invictus,Soarele ne­învins, care renaÅŸte după solstiÅ£iul de iarnă).
5. Depositio (katathesisîn greacă) înseamnă „pu­nere în mormânt”. Primii creÅŸtini au folosit cu bună ÅŸtiinÅ£ă cuvântul „depunere” în mormânt pentru a sublinia caracterul ei provizoriu, în aÅŸteptarea învierii celei de obÅŸte, ÅŸi pentru a contracara expresiile păgâne pline de deznă­dejde. Acest termen era deja folosit curent în secolul al III-lea.
6. Această tradiÅ£ie orală va fi consemnată în scris în Cronografuldin 354. În documentele ulte­rioare, vom găsi fie termenul Dies depositionis (v. nota 5), fie Dies natalis, care semnifică naÅŸ­terea la Cer.
7. Postul SfinÅ£ilor Apostoli începe în a doua săptă­mână după Rusalii ÅŸi durează până la 29 iunie.
8. Până în secolul al VIII-lea, data era cea din Biserica galilor, adică 22 februarie. În biserica Sf. Petru de la Vatican este cinstită „catedra” Sf. Petru, adică tronul său episcopal.
9. Aniversarea sfinÅ£irii Bisericii Sf. Petru a lanÅ£u­rilor, unde se păstrează o parte din lanÅ£urile cu care ar fi fost înlănÅ£uit Petru în temniÅ£a din Roma.
10. Originea acestei sărbători este mutarea moaÅŸ­telor Sf. Pavel, cu prilejul construirii bisericii închinate lui [„cea din afara zidurilor”] în se­colul al IV-lea. O „mutare” consta în luarea moaÅŸtelor dintr-un mormânt ÅŸi aÅŸezarea lor într-o biserică, sub altar, ceea ce echivala cu o ca­nonizare.
11. Sf. Ioan este numit „Teologul” pentru că ne-a transmis în Evanghelia sa marile cuvinte teo­logice ale lui Hristos. Sf. Pavel este însă primul care a îndrăznit să comenteze ÅŸi să explice doc­trina revelată de Hristos, iar PărinÅ£ii Bisericii îi vor urma pilda. Din această pricină, el este adevăratul întemeietor al teologiei.
12. Sf. Petru la Schimbarea la FaÅ£ă a lui Hristos, iar Sf. Pavel când a fost răpit în duh până la al trei­lea Cer (2 Cor. 12, 2-4).
13. Îndată după Învierea Sa, Hristos le dă întâlnire Apostolilor în GalileeaÅŸi le porunceÅŸte: „Mergând, botezaÅ£i toate neamurile...”. Dar le va fi foarte greu să pornească pe acest drum: Pavel este cel care va porni.
14. Imperiul Roman reunea cele trei mari popoa­re biblice (Sem, Ham, Iafet) ÅŸi cele trei mari continente: Asia (Sem), Africa (Ham) ÅŸi Europa (Iafet); era un chip al omenirii întregi, cu un singur cap, Roma, care simboliza pe Hristos, deci o prorocie a ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu.
15. Pavel va spune: „... mie mi-a fost încredinÅ£ată Evanghelia pentru cei netăiaÅ£i împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaÅ£i îm­prejur, căci Cel ce a lucrat prin Petru în aposto- lia tăierii împrejur a lucrat ÅŸi prin mine la nea­muri.” (Gal. 2, 7-8).
16. Petru, mereu înflăcărat, a vrut să-l înlocuiască de îndată pe Iuda, înainte chiar de pogorârea Sfântului Duh. Apostolii l-au ales pe Matia. Dar este evident că alegerea lui Dumnezeu era Pavel. Domnul, Care este răbdător ÅŸi mult mi­lostiv, nu l-a lepădat pe Matia, dar l-a adăugat pe Pavel. Numărul simbolic ÅŸi desăvârÅŸit al Apostolilor ÅŸi al Bisericii este cu adevărat 12, dar nu aritmetic: el se situează între 11 (cei Doisprezece fără Iuda) ÅŸi 13 (cei Doisprezece plus Pavel). Or, 12 este într-adevăr între 11 ÅŸi 13: libertate a Omului ÅŸi libertate a lui Dumnezeu.
17. Antiohia era capitala Răsăritului roman, mare ÅŸi bogat oraÅŸ în care toate popoarele locuiau laolaltă: era de fapt un oraÅŸ elenistic, unde po­porul de jos continua să vorbească aramaică ÅŸi unde clasele superioare vorbeau latina. Aici, credincioÅŸii vor fi numiÅ£i pentru prima oară „creÅŸtini” (FA 11, 26), care era o poreclă folo­sită de păgâni. Apostolatul lui Petru în Antiohia nu ne e cunoscut decât prin Pavel (Gal. 2).
18. Istoricii ÅŸi bibliÅŸtii nu sunt de acord cu privire la momentul întâlnirii dintre Petru ÅŸi Pavel ÅŸi al înfruntării lor. Cum Epistola către Galateni pare a fi cea mai veche (în jurul anilor 48-49), iar Sinodul Apostolic s-a desfăÅŸurat probabil în 49, este mai logic să credem că această în­tâlnire a avut loc înaintea sinodului de la Ierusalim. Atitudinea lui Pavel de la Antiohia a avut cu siguranÅ£ă o influenÅ£ă asupra lui Petru ÅŸi poate explica frumoasa sa intervenÅ£ie în fa­voarea păgânilor la sinod.
19. „PrinÅ£” (care exprimă ideea de întâi stătător în franceză, n.tr.) vine din latinescul principus = primul (corespunde grecescului „corifeu”). „Doctor” (termenul folosit în franceză pentru învăÅ£ător, n.tr.) = Rabbi, învăÅ£ător, dascăl. Ambii au învăÅ£at Roma, care era capul lumii.
20. La moartea lui Irod (în anul 4 î.Hr.), regatul său a fost împărÅ£it de romani între cei trei fii ai săi: Filip a primit „Tetrarhia”, în N-E Galileii, acolo unde se găsesc izvoarele Iordanului (Gaulanitida ÅŸi Trahonitida), care constituie Sudul Siriei ac­tuale. Cezareea lui Filip (astăzi Banyas) este în partea cea mai de nord a statului Israel de astăzi, în dreptul Tyrului (Liban).
21. Expresia „Fiul Omului” este una dintre cele mai dificile din Noul Testament. O găsim mai întâi în Vechiul Testament, sub forma „fiu de om”, o expresie ebraică pentru „om”, dar ÅŸi la anumiÅ£i proroci, de pildă Daniel ÅŸi Iezechiel, sub forma „Fiul omului”. Aceasta va fi expre­sia preferată a lui Hristos când vorbeÅŸte des­pre Sine la persoana a treia: voia să semnifice astfel întruparea Sa, devenind El, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu, fiu al Omului, adică fiul lui Adam (Luca 3, 38), fiul dumnezeiesc al întregii omeniri. Apostolii erau familiarizaÅ£i cu această expresie ÅŸi au văzut ÅŸi minunile, care mărturiseau despre dumnezeirea Lui.
22. Dar Petru nu este singurul: Apostolii, cu puÅ£in timp mai înainte, când Iisus a mers pe ape, se închinaseră dinaintea Lui, pe corabie, ÅŸi îi spu­seseră: „Cu adevărat, Tu eÅŸti Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14, 33). Åži va mai fi o altă pildă de aseme­nea mărturisire de credinÅ£ă: cea a Martei, la moartea fratelui său Lazăr, care este mai biblică („care avea să vină în lume” – Ioan 11, 27).
23. Mesia este termenul evreiesc (Maschiah),care înseamnă „uns”, adică ales, arătat, consacrat, ÅŸi care desemna pe regi ÅŸi pe preoÅ£i în Vechiul Testament. Hristos este traducerea greacă a lui Mesia (Christos).
24. Episcopul de Antiohia este în aceeaÅŸi măsură urmaÅŸul lui Petru ca ÅŸi episcopul de Roma. Åži, de altfel, Petru nu a fost niciodată „episcop al Romei”, a fost Apostol, ca Pavel ÅŸi ceilalÅ£i un­sprezece, evanghelizatori ai lumii întregi. Episcopii sunt următorii lor.
25. Studiul cel mai precis, după câte ÅŸtiu, dă urmă­torul rezultat: 17 PărinÅ£i identifică piatra cu Sf. Petru, ca persoană; 8 PărinÅ£i o identifică cu so­borul Apostolilor; 44 de PărinÅ£i o identifică cu credinÅ£a pe care a mărturisit-o Petru. 44 + 8 = 52, împotriva a 17. Nu încape nici o în­doială (cf. G. Bornand: Le schisme de 1054 en- tre lOccident et lOrient,1963, p. 213).
26. Imediat după această împrejurare, Iisus face pri­ma vestire a Patimilor Sale: Petru Îl dojeneÅŸte zicându-I: niciodată [să nu mori]; iar atunci Domnul îi răspunde: „Mergi înapoia Mea, sata- no! Sminteală Îmi eÅŸti; că nu cugeÅ£i cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 22-23). Este exact contrarul celor spuse de Hristos cu puÅ£in timp înainte. NumeroÅŸi PărinÅ£i, dintre care Sf. Efrem, Sf. Ilarie ÅŸi Sf. Ioan Gură de Aur, au făcut apropierea între cele două eve­nimente: în câteva clipe Petru a trecut de la pia­tra mărturisirii sale la sminteală. MăreÅ£ie ÅŸi mi­zerie a lui Petru, măreÅ£ie ÅŸi mizerie a Omului!
27. Eugraph Kovalevsky (1905-1970).
28. Această doctrină este la originea ideologiei pa­pale. În timpul celor o mie de ani ai Bisericii nedespărÅ£ite, acest gând nu a fost decât o opi­nie personală care nu reflecta consensul Bisericii. Numai după schisma de la 1054 ea va fi adusă la rang de doctrină de Grigore al VII-lea (Dictatus Papaedin 1075) ÅŸi va ajunge inexorabil la dogma infailibilităÅ£ii pontificale (1870), care va săpa o prăpastie definitivă în­tre Răsăritul ÅŸi Apusul creÅŸtin.