Părintele Nicu a ple­cat cu trupul dintre noi, dar nu şi din inima noastră, nu şi din amintirea şi rugăciunea noastră. Mintea şi inima noastră păstrează vii şi actu­ale chipul său blând, zâm­betul luminos şi privirea cal­dă, care te făceau să te simţi înţeles şi iubit. Era suficient să te întâlneşti o dată sau de două ori cu el ca să ai impresia că îl cunoşti dintotdeauna. Aşezat şi înţelept, discret şi smerit, simplu, dar profund, părintele Nicu a în­ţeles să-şi trăiască preoţia într-un firesc al slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor cum rar mi-a fost dat să văd. Avea conştiinţa că la asta a fost chemat, să fie sacerdotul lui Hristos, Arhiereul cel Veş­nic. La el am putut să văd ce înseamnă naturaleţea sluji­rii preoţeşti, fără artificii şi pretenţii, fără triumfalism sau false modestii, ci în fi­rescul Duhului, într-o aşe­zare cuminte, dar conştien­tă şi responsabilă, în lucrarea mântuitoare a preoţiei.

Pentru preoţii din Roma şi împreju­rimi, părintele Nicu a fost un model şi un punct de referinţă. Nu de puţine ori, unii dintre noi îi ceream sfatul în legătură cu diferite aspecte de practică liturgică sau pentru lămuri­rea unor probleme duhov­niceşti. Nu îţi spunea că tre­buie să faci într-un fel sau altul, ci doar arăta cum face sau cum ar face el în aseme­nea situaţii. Nu îţi dădea lec­ţii. Nu impunea nimic, ci propunea, prin felul său de a fi, o măsură înaltă şi înţe­leaptă a slujirii lui Dumnezeu. Părintele avea o  anumită autoritate între preoţii din Roma şi împre­jurimi, dar nu o autoritate impusă de vârstă sau funcţie, ci o autoritate duhovni­cească, dobândită prin bunătate şi dragoste, prin blân­deţe şi înţelegere faţă de neputinţa celuilalt. Pentru că „aşa trebuie să lumineze viaţa voastră, ca văzând oame­nii faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu” (Mt 5, 16). Părintele Nicu a fost o lumină. A fost o lu­mânare care a luminat vieţi, a încălzit suflete, a călăuzit paşi... O lumânare care a ars şi s-a topit, aprinzând şi în­tărind pe alţii. O lumânare care acum s-a stins din ochii noştri, ca să se aprindă în cer. Din liturghisitor a deve­nit liturghie. Liturghie, ca slujire mulţumitoare cuprin­să de acum în împărtăşirea de Hristos „mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”.

Sunt unul dintre cei care mulţumesc şi dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe părintele Nicu, că i-a fost îngăduit să existe, măcar pentru un timp (întotdeau­na prea scurt), şi pentru mine. Că am putut să ne des­chidem inima unul celuilalt, că am putut să simt ierta­rea lui Dumnezeu prin mâna sfinţiei sale, că mi-a fost frate şi mână de prieten pe calea slujirii preoţeşti.

Deşi mort trupeşte, părintele Nicu este mai viu de­cât am crede noi. El va rămâne veşnic viu în inima soţi­ei, vrednica preoteasă Ancuţa, în inimile celor trei co­pii, Emanuel, Maria şi Vladimir, ale numeroşilor fii duhovniceşti şi în ale credincioşilor parohiei formate de el cu paisprezece ani în urmă, precum şi în inima tutu­ror celor care l-am cunoscut şi iubit. Deşi nemaivăzut de ochii noştri trupeşti, este totuşi lângă noi. Doar că a trecut „în foişorul de sus”, unde Domnul stă cu Cina pregătită.

Ne rugăm Arhiereului cel Veşnic ca preoţia lui să o pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Veşnică să-i fie pomenirea!

Pr. Ilie Ursachi, Parohia „Zămislirea Maicii Domnului", Roma