Biserica din Răsărit a văzut bine im­portanţa capitală a acestui eveniment şi a făcut din el, întru câtva, prima sărbătoare liturgică importantă din Săptămâna Mare, deoarece îl sărbătoreşte cu măreţie în aju­nul Floriilor, în timp ce Apusul aproape că l-a trecut cu vederea¹.

Acest eveniment nu este relatat decât de Sfântul Ioan, care i-a fost martor ocu­lar. Este una dintre cele mai lungi evan­ghelii din anul liturgic (tot capitolul 11 din Evanghelia de la Sfântul Ioan) şi este structurată în mai multe părţi, într-o ma­nieră nu neapărat coerentă: ca urmare, nu o putem comenta aici cuvânt cu cuvânt². Nu este uşor nici a situa acest eveniment în timp, deoarece cronologia acestei peri­oade de căpătâi a vieţii pământeşti a lui Hristos este greu de reconstituit, cu atât mai mult cu cât nu o regăsim în cele trei Evanghelii Sinoptice³. Tot ceea ce putem spune, mai ales după Sfântul Ioan, este că Domnul a venit la Ierusalim pentru săr­bătoarea Închinării (Hannoukah), ce are loc la sfârşitul lui decembrie, iar apoi S-a retras „de cealaltă parte a Iordanului”, aco­lo  unde boteza Ioan, din cauza duşmăni­ei evreilor care „încercau să-L prindă”, şi acolo a făcut mulţi ucenici (In 10, 39-42). Îndată după aceasta, Sfântul Ioan relatea­ză învierea lui Lazăr. Trebuie să presupunem, bazându-ne pe Sinoptici, că între timp Domnul Se întorsese probabil în Galileea, iar apoi a săvârşit „urcarea Sa la Ierusalim”, care I-a luat probabil tot sfârşitul iernii (Paştele este la începutul primăverii). În schimb, cu siguranţă Învierea lui Lazăr a avut loc puţin înainte de Florii, deoarece Sfântul Ioan situează Ungerea din Betania⁴ în tim­pul unui ospăţ unde se găsea şi Lazăr cel înviat şi care a avut loc în ajunul Floriilor.

Lazăr, Marta si Maria sunt prieteni apropiaţi ai lui Hristos. Domnul nu este un om abstract: chiar dacă are iubire duhovnicească pentru toţi fraţii Săi omeneşti, are şi legături privilegiate de ordin afectiv cu anumite persoane, cum sunt aceştia trei, frate şi surori, sau cu Sfântul Ioan Evanghelistul. Când vine la Ierusalim, se pare că locuieş­te de obicei la prietenii Săi din Betania (care se află la 3 km la răsărit de Ierusalim, din­colo de Muntele Măslinilor). Avem o frumoasă descriere a legăturilor de prietenie pe care le are cu această familie la Luca 10, 38-42, unde o mustră pe Marta, care e pre­ocupată de treburile casnice, si laudă ati­tudinea Mariei, care Îl ascultă pe Învăţător cu smerenie si iubire⁵.

Lazăr cade grav bolnav, atât de bol­nav încât cei apropiaţi se tem pentru via­ţa lui, iar cele două surori ale sale trimit pe cineva să-I spună lui Iisus, Care proba­bil Se găsea atunci dincolo de Iordan, după ce scăpase din mâinile evreilor din Ierusalim: „Doamne, iată, cel pe care îl iubesti este bolnav”. Nici un cuvânt mai mult, pentru că ele nu se îndoiesc că va veni să-l vindece. Hristos face mai întâi o prorocie: rostul acestei boli nu este moartea, ci sla­va lui Dumnezeu. Apoi rămâne încă două zile pe loc înainte de a porni la drum că­tre Iudeea⁶. Sfântul Ioan Gură de Aur ara­tă că acest timp „de asteptare” era necesar pentru ca Lazăr să fie mort si pentru ca trupul său să înceapă a putrezi si a miro­si: fără aceasta, s-ar fi putut spune că nu era cu adevărat mort, iar răsunetul minu­nii ar fi fost mult atenuat. Apostolii sunt cu totul descumpăniţi, căci Domnul fugi­se din Ierusalim pentru a nu fi prins de evrei si acum voia să Se întoarcă, cu atât mai mult cu cât El foloseste o expresie am­biguă: „Lazăr, prietenul nostru, a ador­mit”. De aici ei trag concluzia că Domnul îl va vindeca. Hristos atunci risipeste ori­ce ambiguitate spunându-le deslusit: „Lazăr a murit”. Şi adaugă: Mă bucur pen­tru voi („ca să credeţi”) că Tatăl Meu a voit să fie astfel, căci veţi fi martori la o mare minune care vă va arăta că Eu sunt Stăpânul vieţii si al morţii si astfel veţi pu­tea îndura propria Mea moarte⁷.

Secvenţa următoare priveste întâlni­rea succesivă a celor două surori cu Iisus. Când Domnul Se apropie de Betania si cei care Îl însoţeau află oficial vestea mor­ţii lui Lazăr, pus în mormânt de patru zile, cele două surori, care stiau de venirea Lui, Îi ies în întâmpinare, însă una după alta, probabil pentru că, după cum ne preci­zează Sfântul Ioan, erau mulţi oameni ve­niţi de la Ierusalim ca să le mângâie: tre­buia deci ca una din ele să rămână cu ei.

Şi ele îi spun fiecare în parte acelasi lu­cru: „Doamne, dacă ai fi fost aici, frate­le meu n-ar fi murit”. Câtă credinţă în prietenul lor, marele Rabbi Ieshouah! Sunt încredinţate că El l-ar fi vindecat. Sunt copleșite de durere, pentru că, nefiind căsă­torite si pierzându-l pe singurul bărbat din casă, au rămas fără nici un statut social. Cu toate acestea, nu-I aduc nici un repros. Marta vorbeste îndelung cu Iisus: ea mărturisește că Dumnezeu [Tatăl] Îl va ascul­ta, chiar și acum [când Lazăr este mort]. Şi când Domnul îi spune: „Fratele tău va învia”, ea răspunde ca o evreică evlavioa­să: da, stiu, la învierea cea de obste („în ziua cea de apoi”). Atunci Hristos face o revelaţie sublimă, nu doar pentru ea, ci si pentru cei Doisprezece, care ascultă: „Eu sunt învierea si viaţa”, ceea ce înseamnă acelasi lucru cu: Eu sunt Dumnezeu. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte si crede în Mine nu va muri în veac”. Domnul con­firmă mai întâi învierea cea de obste, care este sfârşitul primei morţi (moartea tru­pească), apoi revelează sfârşitul morţii veş­nice, moartea duhovnicească⁸, adică iz­bânda Sa asupra iadului şi împăcarea Omului cu Dumnezeu. Marta atunci face o mărturisire de credinţă care e o adevă­rată culme duhovnicească: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”⁹.

Marta pleacă, şi apoi îi şopteşte suro­rii sale în taină la ureche: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. O minunată legătură duhovnicească Îl leagă pe Hristos de Maria, femeia iubitoare care-L va unge pentru îngroparea Sa. Maria este mai dis­cretă decât sora sa, însă face un gest mi­nunat: „a căzut la picioarele Lui”, adică I s-a închinat. Şi Maria îşi plânge fratele. Hristos „a suspinat cu duhul şi S-a tulbu­rat întru Sine” Apoi a întrebat unde este mormântul şi a fost dus la el¹⁰. Aici, a lă­crimat. Toate acestea sunt lucruri foarte importante din punct de vedere teologic. Hristos are o emoţie psihologică (sau mai degrabă psiho-somatică, pentru că există şi un aspect fizic în tulburare şi lacrimi). Aceasta ne arată că Iisus Hristos este un om „normal”, cu un suflet omenesc nor­mal: are, ca om şi ca toţi ceilalţi oameni, emoţii şi sentimente care Îi îngăduie să in­tre în comuniune cu fraţii Săi oameni şi să împărtăşească cu ei durerile şi bucuriile¹¹. Şi nu socoteşte nevrednic de Sine a-Şi arăta sentimentele şi a plânge. Însă ne mai arată, prin purtarea Sa, şi că acest as­pect al firii omeneşti nu trebuie să le do­mine pe toate celelalte, şi mai ales nu tre­buie să ne întunece legătura cu Dumnezeu (de îndată ce a plâns din milostivire, Se întoarce către Dumnezeu, Tatăl Său ce­resc, şi Îi dă slavă). Astfel, mărturiseşte di­naintea tuturor că îl iubea pe Lazăr şi pe evrei, care şi ei plâng şi dau mărturie („Iată cât de mult îl iubea”). Însă unii dintre ei Îl pun la îndoială: dacă este atât de puter­nic, El Care a deschis ochii celui orb din naştere, de ce nu a împiedicat ca acest om să moară? Iisus „iarăşi a suspinat întru Sine”, pentru că astfel ei ispitesc pe Dumnezeu, Îl judecă. Aici, sufletul ome­nesc al lui Hristos se întristează văzând învârtoşarea inimii şi lipsa de credinţă a oa­menilor. Nu este acelaşi suspin ca mai înainte, şi Sfântul Ioan vrea să sublinieze acest lucru.

Apoi Domnul trece la fapte, nu ca un răspuns la îndoielile evreilor, ci din iubi­re pentru Marta şi Maria şi pentru a învă­ţa pe Apostolii Săi. Mormântul este de acelaşi tip ca acela în care Hristos avea să fie îngropat câteva zile mai târziu. Cere să se dea piatra la o parte (aceasta fiind foar­te grea). Marta se îngrijorează, pentru că trupul „deja miroase, că este a patra zi [de când este îngropat]”. Iarăşi un lucru de mare importanţă teologică. Trupul mortului este deja pe cale de a se descom­pune şi „duhneşte” (moartea este ceva ori­bil, nedorit de Dumnezeu): este mărtu­ria istorică, „ştiinţifică” a faptului că acest om este cu adevărat mort. După cum spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos ar fi putut să-l scoată pe Lazăr din mormânt chiar fără să se dea piatra la o parte, pen­tru că înviase, însă trebuia ca evreii să sim­tă duhoarea morţii. Iar pomenirea celor „patru zile” este de căpătâi. Tradiţia iudeo-creştină (şi nu numai) ne spune că, la moarte, sufletul are nevoie de un anu­mit timp pentru a se dezlipi de trupul său¹² şi că nu îşi ia cu adevărat zborul decât în a patra zi. Faptul că Marta arată ca semn al morţii că era „a patra zi”, iar aceasta di­naintea lui Hristos Dumnezeu, este o con­firmare evanghelică a tradiţiei privitoare la moarte. Trebuie să observăm că ne aflăm aici într-o împrejurare foarte diferită de cea a tânărului din Nain (care nu fusese încă îngropat) şi a fiicei lui Iair (care toc­mai murise). Aici moartea nu poate fi pusă la îndoială, iar acest lucru e limpede pen­tru o mulţime de oameni. Hristos reamin­teşte Martei ce îi spusese mai devreme. Apoi dă slavă Tatălui Său, „Care întotdeau­na Îl ascultă”, adică săvârşeşte o adevăra­tă „taină” (în sens sacramental) a vinde­cării¹³, şi strigă: „Lazăre, vino afară!” Nu a intrat în mormânt, pentru că oamenii nu ar fi văzut ce se petrecea acolo, şi nu a atins trupul mortului. Numai prin cuvân­tul Său, El, Cuvântul lui Dumnezeu, a în­viat pe Lazăr. Cuvântul Său a zămislit toa­te („Dumnezeu a zis”), şi tot Cuvântul Său şi înviază.

Lui Lazăr îi e greu să iasă pentru că tot trupul îi este înfăşurat în fâşii de pânză. Cu toate acestea reuşeşte să meargă, pen­tru că a înviat. Asistăm la o scenă care aproape ne-ar putea face să râdem. Domnul spune oamenilor: ajutaţi-l, „dezlegaţi-l”. Este o frază foarte puternică, pentru că Hristos ne slobozeşte de legăturile păca­tului şi ale morţii, în care suntem înlănţu­iţi. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că trebuia ca oamenii să atingă trupul lui Lazăr cel înviat, ca mărturie lor înşişi.

De îndată ce s-a săvârşit această minu­ne, care depăşeşte mintea omenească, fi­rescul, imaginaţia, această faptă intrinsec dumnezeiască, se face dezbinare între mar­torii oculari, despre care Evanghelia dă seamă cu limpezime: „mulţi... au crezut în El”; „Iar unii dintre ei s-au dus la fari­sei... ” ca să-L vorbească de rău şi să-L de­nunţe ca pe un agitator periculos. Sinedriul¹⁴ s-a întrunit degrabă şi L-a osân­dit pe Iisus la moarte („Deci, din ziua ace­ea, s-au hotărât ca să-L ucidă”). Nu L-au ascultat, nu a putut deschide gura, nu a existat nici un apărător, însă L-au osândit la moarte, fără motiv, doar pentru că „face multe minuni” şi oamenii aleargă la El. Iar aceasta deranjează mult pe preoţi, pe căr­turari şi pe farisei: le e teamă că-şi vor pier­de puterea.

Învăţătura acestei minuni strălucite este nemaipomenită şi o ruşine pentru omenire. Atunci când toţi ar fi trebuit să salte de bucurie (în sfârşit, suntem izbă­viţi de moarte! Visul cel mai vechi al ome­nirii se împlineşte...), cei care sunt păstră­torii iudaismului şi călăuzele poporului, preoţii, teologii şi asceţii, în loc să se bu­cure, zicând: în sfârşit a venit Mesia, să alergăm repede să ne închinăm Lui, îşi zic: acest om este primejdios, pentru că face lucruri nemaivăzute, care ne pun în um­bră: să-L omorâm. Acesta este clericalis­mul în toată urâciunea lui: preoţii vor să ia locul PREOTULUI¹⁵. Rusine nouă, oa­menilor! Însă „Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului!”.

Note:

1. Obiceiul în vigoare astăzi în ritul bizantin este de a o sărbători sâmbăta dimineaţa, în ajunul Floriilor („sărbătoarea stâlpărilor”). Când în sânul Ortodoxiei a fost restaurat un an liturgic de rit occidental, începând din 1945, restaura­torii, constienţi de această „lipsă” în tradiţia apuseană, au avut grijă să împrumute această comoară liturgică de la Răsărit, sub forma unei liturghii de seară în cadrul privegherii de Florii.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fragment de-a lungul a patru omilii (v. comen­tariul la Sf. Ioan, omiliile 62-65).
3. Trebuie să amintim totusi că Sfântul Ioan si-a redactat Evanghelia cu mult mai târziu decât ceilalţi trei evanghelisti (numiţi „Sinoptici”), cu 40 sau 50 de ani mai târziu, si că a avut gri­jă, după spusele Părinţilor, să vorbească mai ales despre ceea ce fusese lăsat deoparte de ei. De aici dificultatea semnificativă de a repera evenimentele în plan cronologic la Sfântul Ioan, spre deosebire de ceilalţi trei evanghelisti.
4. A se vedea articolul despre Ungerea din Betania în numărul precedent al revistei Apostolia(nr. 73, aprilie 2014).
5. A se vedea articolul despre Marta si Maria în Apostolia,nr. 68 din noiembrie 2013.
6. Iar drumul este lung: dacă e vorba cu adevărat de locul în care a fost botezat, de acolo sunt 9 sau 10 ore de mers pentru a ajunge în Betania, adică cel puţin două zile.
7. Când Hristos va fi omorât, Apostolii vor uita moartea si învierea lui Lazăr si le va fi foarte greu pe urmă să creadă în Învierea lui Hristos. Cu toate acestea, primiseră vestea dinainte. Însă omul căzut este slab si neputincios. Şi noi suntem la fel.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra faptu­lui că Hristos vorbeste aici despre cea de-a doua moarte, moartea vesnică, pe care o numeste „moartea sufletului”, pe când mai înainte vor­bea despre „moartea trupului” (Omilia62).
9. Mărturisirea de credinţă a Martei seamănă cu cea a lui Petru (Mt 16, 16), însă este mai pre­cisă si cu un mai pronunţat caracter biblic. Întregul popor evreu vorbeste prin gura Martei.
10. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Iisus stia că Lazăr este mort înainte de a fi vestit, dar a cerut să i se spună unde era trupul său, ca să nu se poată crede că existase o înţelegere între El si cele două surori.
11. De mai multe ori în Evanghelie se spune des­pre Hristos că i Se „face milă” dinaintea sufe­rinţei.
12. Pentru că sufletul si trupul au fost create de Dumnezeu unul pentru celălalt. Moartea nu este firească: ea a venit în fire prin păcat.
13. Cum va face Hristos si în timpul Cinei, care este modelul tuturor Tainelor.
14. Sinedriul era cea mai înaltă autoritate evreias­că, religioasă si politică, un consiliu de preoţi, de demnitari si de bătrâni (din care făceau par­te numerosi cărturari si farisei), prezidat de că­tre marele preot în exerciţiul funcţiunii, seful neamului evreiesc. Alcătuit din 71 de membri, se reunea de două ori pe săptămână, în Templul de la Ierusalim, sub „poarta împărătească” (la sud de platforma Templului).
15. Aceasta corespunde perfect pildei lucrătorilor de vie ucigași.