publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Mai 2014, 04:04
Prorocia Învierii lui Hristos și primele semne ale Învierii celei de obște (In 11, 1-43)
Hristos a săvârșit nenumărate minuni în timpul Misiunii Sale pământești și mai multe învieri din morți, dintre care cel puțin una dinaintea unei mulțimi numeroase (cea a fiului văduvei din Nain). Însă nici una dintre faptele Sale de vindecare nu a avut atâta răsunet, nici atâtea consecințe ca învierea prietenului Său Lazăr din Betania. Această minune a tulburat într-adevăr toată cetatea Ierusalimului (Mt 21, 10; In 12, 17-18) și a determinat Sinedriul să-L osândească la moarte.
Biserica din Răsărit a văzut bine importanța capitală a acestui eveniment și a făcut din el, întru câtva, prima sărbătoare liturgică importantă din Săptămâna Mare, deoarece îl sărbătorește cu măreție în ajunul Floriilor, în timp ce Apusul aproape că l-a trecut cu vederea1.
Acest eveniment nu este relatat decât de Sfântul Ioan, care i-a fost martor ocular. Este una dintre cele mai lungi evanghelii din anul liturgic (tot capitolul 11 din Evanghelia de la Sfântul Ioan) și este structurată în mai multe părți, într-o manieră nu neapărat coerentă: ca urmare, nu o putem comenta aici cuvânt cu cuvânt2. Nu este ușor nici a situa acest eveniment în timp, deoarece cronologia acestei perioade de căpătâi a vieții pământești a lui Hristos este greu de reconstituit, cu atât mai mult cu cât nu o regăsim în cele trei Evanghelii Sinoptice3. Tot ceea ce putem spune, mai ales după Sfântul Ioan, este că Domnul a venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Închinării (Hannoukah), ce are loc la sfârșitul lui decembrie, iar apoi S-a retras „de cealaltă parte a Iordanului”, acolo unde boteza Ioan, din cauza dușmăniei evreilor care „încercau să-L prindă”, și acolo a făcut mulți ucenici (In 10, 39-42). Îndată după aceasta, Sfântul Ioan relatează învierea lui Lazăr. Trebuie să presupunem, bazându-ne pe Sinoptici, că între timp Domnul Se întorsese probabil în Galileea, iar apoi a săvârșit „urcarea Sa la Ierusalim”, care I-a luat probabil tot sfârșitul iernii (Paștele este la începutul primăverii). În schimb, cu siguranță Învierea lui Lazăr a avut loc puțin înainte de Florii, deoarece Sfântul Ioan situează Ungerea din Betania4 în timpul unui ospăț unde se găsea și Lazăr cel înviat și care a avut loc în ajunul Floriilor.
Lazăr, Marta si Maria sunt prieteni apropiați ai lui Hristos. Domnul nu este un om abstract: chiar dacă are iubire duhovnicească pentru toți frații Săi omenești, are și legături privilegiate de ordin afectiv cu anumite persoane, cum sunt aceștia trei, frate și surori, sau cu Sfântul Ioan Evanghelistul. Când vine la Ierusalim, se pare că locuiește de obicei la prietenii Săi din Betania (care se află la 3 km la răsărit de Ierusalim, dincolo de Muntele Măslinilor). Avem o frumoasă descriere a legăturilor de prietenie pe care le are cu această familie la Luca 10, 38-42, unde o mustră pe Marta, care e preocupată de treburile casnice, si laudă atitudinea Mariei, care Îl ascultă pe Învățător cu smerenie si iubire5.
Lazăr cade grav bolnav, atât de bolnav încât cei apropiați se tem pentru viața lui, iar cele două surori ale sale trimit pe cineva să-I spună lui Iisus, Care probabil Se găsea atunci dincolo de Iordan, după ce scăpase din mâinile evreilor din Ierusalim: „Doamne, iată, cel pe care îl iubesti este bolnav”. Nici un cuvânt mai mult, pentru că ele nu se îndoiesc că va veni să-l vindece. Hristos face mai întâi o prorocie: rostul acestei boli nu este moartea, ci slava lui Dumnezeu. Apoi rămâne încă două zile pe loc înainte de a porni la drum către Iudeea6. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că acest timp „de asteptare” era necesar pentru ca Lazăr să fie mort si pentru ca trupul său să înceapă a putrezi si a mirosi: fără aceasta, s-ar fi putut spune că nu era cu adevărat mort, iar răsunetul minunii ar fi fost mult atenuat. Apostolii sunt cu totul descumpăniți, căci Domnul fugise din Ierusalim pentru a nu fi prins de evrei si acum voia să Se întoarcă, cu atât mai mult cu cât El foloseste o expresie ambiguă: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit”. De aici ei trag concluzia că Domnul îl va vindeca. Hristos atunci risipeste orice ambiguitate spunându-le deslusit: „Lazăr a murit”. Åži adaugă: Mă bucur pentru voi („ca să credeți”) că Tatăl Meu a voit să fie astfel, căci veți fi martori la o mare minune care vă va arăta că Eu sunt Stăpânul vieții si al morții si astfel veți putea îndura propria Mea moarte7.
Secvența următoare priveste întâlnirea succesivă a celor două surori cu Iisus. Când Domnul Se apropie de Betania si cei care Îl însoțeau află oficial vestea morții lui Lazăr, pus în mormânt de patru zile, cele două surori, care stiau de venirea Lui, Îi ies în întâmpinare, însă una după alta, probabil pentru că, după cum ne precizează Sfântul Ioan, erau mulți oameni veniți de la Ierusalim ca să le mângâie: trebuia deci ca una din ele să rămână cu ei.
Åži ele îi spun fiecare în parte acelasi lucru: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Câtă credință în prietenul lor, marele Rabbi Ieshouah! Sunt încredințate că El l-ar fi vindecat. Sunt copleșite de durere, pentru că, nefiind căsătorite si pierzându-l pe singurul bărbat din casă, au rămas fără nici un statut social. Cu toate acestea, nu-I aduc nici un repros. Marta vorbeste îndelung cu Iisus: ea mărturisește că Dumnezeu [Tatăl] Îl va asculta, chiar și acum [când Lazăr este mort]. Åži când Domnul îi spune: „Fratele tău va învia”, ea răspunde ca o evreică evlavioasă: da, stiu, la învierea cea de obste („în ziua cea de apoi”). Atunci Hristos face o revelație sublimă, nu doar pentru ea, ci si pentru cei Doisprezece, care ascultă: „Eu sunt învierea si viața”, ceea ce înseamnă acelasi lucru cu: Eu sunt Dumnezeu. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Åži oricine trăiește si crede în Mine nu va muri în veac”. Domnul confirmă mai întâi învierea cea de obste, care este sfârșitul primei morți (moartea trupească), apoi revelează sfârșitul morții veșnice, moartea duhovnicească8, adică izbânda Sa asupra iadului și împăcarea Omului cu Dumnezeu. Marta atunci face o mărturisire de credință care e o adevărată culme duhovnicească: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”9.
Marta pleacă, și apoi îi șoptește surorii sale în taină la ureche: „Învățătorul este aici și te cheamă”. O minunată legătură duhovnicească Îl leagă pe Hristos de Maria, femeia iubitoare care-L va unge pentru îngroparea Sa. Maria este mai discretă decât sora sa, însă face un gest minunat: „a căzut la picioarele Lui”, adică I s-a închinat. Åži Maria își plânge fratele. Hristos „a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine” Apoi a întrebat unde este mormântul și a fost dus la el10. Aici, a lăcrimat. Toate acestea sunt lucruri foarte importante din punct de vedere teologic. Hristos are o emoție psihologică (sau mai degrabă psiho-somatică, pentru că există și un aspect fizic în tulburare și lacrimi). Aceasta ne arată că Iisus Hristos este un om „normal”, cu un suflet omenesc normal: are, ca om și ca toți ceilalți oameni, emoții și sentimente care Îi îngăduie să intre în comuniune cu frații Săi oameni și să împărtășească cu ei durerile și bucuriile11. Åži nu socotește nevrednic de Sine a-Åži arăta sentimentele și a plânge. Însă ne mai arată, prin purtarea Sa, și că acest aspect al firii omenești nu trebuie să le domine pe toate celelalte, și mai ales nu trebuie să ne întunece legătura cu Dumnezeu (de îndată ce a plâns din milostivire, Se întoarce către Dumnezeu, Tatăl Său ceresc, și Îi dă slavă). Astfel, mărturisește dinaintea tuturor că îl iubea pe Lazăr și pe evrei, care și ei plâng și dau mărturie („Iată cât de mult îl iubea”). Însă unii dintre ei Îl pun la îndoială: dacă este atât de puternic, El Care a deschis ochii celui orb din naștere, de ce nu a împiedicat ca acest om să moară? Iisus „iarăși a suspinat întru Sine”, pentru că astfel ei ispitesc pe Dumnezeu, Îl judecă. Aici, sufletul omenesc al lui Hristos se întristează văzând învârtoșarea inimii și lipsa de credință a oamenilor. Nu este același suspin ca mai înainte, și Sfântul Ioan vrea să sublinieze acest lucru.
Apoi Domnul trece la fapte, nu ca un răspuns la îndoielile evreilor, ci din iubire pentru Marta și Maria și pentru a învăța pe Apostolii Săi. Mormântul este de același tip ca acela în care Hristos avea să fie îngropat câteva zile mai târziu. Cere să se dea piatra la o parte (aceasta fiind foarte grea). Marta se îngrijorează, pentru că trupul „deja miroase, că este a patra zi [de când este îngropat]”. Iarăși un lucru de mare importanță teologică. Trupul mortului este deja pe cale de a se descompune și „duhnește” (moartea este ceva oribil, nedorit de Dumnezeu): este mărturia istorică, „științifică” a faptului că acest om este cu adevărat mort. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos ar fi putut să-l scoată pe Lazăr din mormânt chiar fără să se dea piatra la o parte, pentru că înviase, însă trebuia ca evreii să simtă duhoarea morții. Iar pomenirea celor „patru zile” este de căpătâi. Tradiția iudeo-creștină (și nu numai) ne spune că, la moarte, sufletul are nevoie de un anumit timp pentru a se dezlipi de trupul său12 și că nu își ia cu adevărat zborul decât în a patra zi. Faptul că Marta arată ca semn al morții că era „a patra zi”, iar aceasta dinaintea lui Hristos Dumnezeu, este o confirmare evanghelică a tradiției privitoare la moarte. Trebuie să observăm că ne aflăm aici într-o împrejurare foarte diferită de cea a tânărului din Nain (care nu fusese încă îngropat) și a fiicei lui Iair (care tocmai murise). Aici moartea nu poate fi pusă la îndoială, iar acest lucru e limpede pentru o mulțime de oameni. Hristos reamintește Martei ce îi spusese mai devreme. Apoi dă slavă Tatălui Său, „Care întotdeauna Îl ascultă”, adică săvârșește o adevărată „taină” (în sens sacramental) a vindecării13, și strigă: „Lazăre, vino afară!” Nu a intrat în mormânt, pentru că oamenii nu ar fi văzut ce se petrecea acolo, și nu a atins trupul mortului. Numai prin cuvântul Său, El, Cuvântul lui Dumnezeu, a înviat pe Lazăr. Cuvântul Său a zămislit toate („Dumnezeu a zis”), și tot Cuvântul Său și înviază.
Lui Lazăr îi e greu să iasă pentru că tot trupul îi este înfășurat în fâșii de pânză. Cu toate acestea reușește să meargă, pentru că a înviat. Asistăm la o scenă care aproape ne-ar putea face să râdem. Domnul spune oamenilor: ajutați-l, „dezlegați-l”. Este o frază foarte puternică, pentru că Hristos ne slobozește de legăturile păcatului și ale morții, în care suntem înlănțuiți. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că trebuia ca oamenii să atingă trupul lui Lazăr cel înviat, ca mărturie lor înșiși.
De îndată ce s-a săvârșit această minune, care depășește mintea omenească, firescul, imaginația, această faptă intrinsec dumnezeiască, se face dezbinare între martorii oculari, despre care Evanghelia dă seamă cu limpezime: „mulți... au crezut în El”; „Iar unii dintre ei s-au dus la farisei... ” ca să-L vorbească de rău și să-L denunțe ca pe un agitator periculos. Sinedriul14 s-a întrunit degrabă și L-a osândit pe Iisus la moarte („Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă”). Nu L-au ascultat, nu a putut deschide gura, nu a existat nici un apărător, însă L-au osândit la moarte, fără motiv, doar pentru că „face multe minuni” și oamenii aleargă la El. Iar aceasta deranjează mult pe preoți, pe cărturari și pe farisei: le e teamă că-și vor pierde puterea.
Învățătura acestei minuni strălucite este nemaipomenită și o rușine pentru omenire. Atunci când toți ar fi trebuit să salte de bucurie (în sfârșit, suntem izbăviți de moarte! Visul cel mai vechi al omenirii se împlinește...), cei care sunt păstrătorii iudaismului și călăuzele poporului, preoții, teologii și asceții, în loc să se bucure, zicând: în sfârșit a venit Mesia, să alergăm repede să ne închinăm Lui, își zic: acest om este primejdios, pentru că face lucruri nemaivăzute, care ne pun în umbră: să-L omorâm. Acesta este clericalismul în toată urâciunea lui: preoții vor să ia locul PREOTULUI15. Rusine nouă, oamenilor! Însă „Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului!”.
Note: