ÃŽnvierea lui Lazăr

Biserica din Răsărit a văzut bine im­portanța capitală a acestui eveniment și a făcut din el, întru câtva, prima sărbătoare liturgică importantă din Săptămâna Mare, deoarece îl sărbătorește cu măreție în aju­nul Floriilor, în timp ce Apusul aproape că l-a trecut cu vederea¹.

Acest eveniment nu este relatat decât de Sfântul Ioan, care i-a fost martor ocu­lar. Este una dintre cele mai lungi evan­ghelii din anul liturgic (tot capitolul 11 din Evanghelia de la Sfântul Ioan) și este structurată în mai multe părți, într-o ma­nieră nu neapărat coerentă: ca urmare, nu o putem comenta aici cuvânt cu cuvânt². Nu este ușor nici a situa acest eveniment în timp, deoarece cronologia acestei peri­oade de căpătâi a vieții pământești a lui Hristos este greu de reconstituit, cu atât mai mult cu cât nu o regăsim în cele trei Evanghelii Sinoptice³. Tot ceea ce putem spune, mai ales după Sfântul Ioan, este că Domnul a venit la Ierusalim pentru săr­bătoarea Închinării (Hannoukah), ce are loc la sfârșitul lui decembrie, iar apoi S-a retras „de cealaltă parte a Iordanului”, aco­lo  unde boteza Ioan, din cauza dușmăni­ei evreilor care „încercau să-L prindă”, și acolo a făcut mulți ucenici (In 10, 39-42). Îndată după aceasta, Sfântul Ioan relatea­ză învierea lui Lazăr. Trebuie să presupunem, bazându-ne pe Sinoptici, că între timp Domnul Se întorsese probabil în Galileea, iar apoi a săvârșit „urcarea Sa la Ierusalim”, care I-a luat probabil tot sfârșitul iernii (Paștele este la începutul primăverii). În schimb, cu siguranță Învierea lui Lazăr a avut loc puțin înainte de Florii, deoarece Sfântul Ioan situează Ungerea din Betania⁴ în tim­pul unui ospăț unde se găsea și Lazăr cel înviat și care a avut loc în ajunul Floriilor.

Lazăr, Marta si Maria sunt prieteni apropiați ai lui Hristos. Domnul nu este un om abstract: chiar dacă are iubire duhovnicească pentru toți frații Săi omenești, are și legături privilegiate de ordin afectiv cu anumite persoane, cum sunt aceștia trei, frate și surori, sau cu Sfântul Ioan Evanghelistul. Când vine la Ierusalim, se pare că locuieș­te de obicei la prietenii Săi din Betania (care se află la 3 km la răsărit de Ierusalim, din­colo de Muntele Măslinilor). Avem o frumoasă descriere a legăturilor de prietenie pe care le are cu această familie la Luca 10, 38-42, unde o mustră pe Marta, care e pre­ocupată de treburile casnice, si laudă ati­tudinea Mariei, care Îl ascultă pe Învățător cu smerenie si iubire⁵.

Lazăr cade grav bolnav, atât de bol­nav încât cei apropiați se tem pentru via­ța lui, iar cele două surori ale sale trimit pe cineva să-I spună lui Iisus, Care proba­bil Se găsea atunci dincolo de Iordan, după ce scăpase din mâinile evreilor din Ierusalim: „Doamne, iată, cel pe care îl iubesti este bolnav”. Nici un cuvânt mai mult, pentru că ele nu se îndoiesc că va veni să-l vindece. Hristos face mai întâi o prorocie: rostul acestei boli nu este moartea, ci sla­va lui Dumnezeu. Apoi rămâne încă două zile pe loc înainte de a porni la drum că­tre Iudeea⁶. Sfântul Ioan Gură de Aur ara­tă că acest timp „de asteptare” era necesar pentru ca Lazăr să fie mort si pentru ca trupul său să înceapă a putrezi si a miro­si: fără aceasta, s-ar fi putut spune că nu era cu adevărat mort, iar răsunetul minu­nii ar fi fost mult atenuat. Apostolii sunt cu totul descumpăniți, căci Domnul fugi­se din Ierusalim pentru a nu fi prins de evrei si acum voia să Se întoarcă, cu atât mai mult cu cât El foloseste o expresie am­biguă: „Lazăr, prietenul nostru, a ador­mit”. De aici ei trag concluzia că Domnul îl va vindeca. Hristos atunci risipeste ori­ce ambiguitate spunându-le deslusit: „Lazăr a murit”. Åži adaugă: Mă bucur pen­tru voi („ca să credeți”) că Tatăl Meu a voit să fie astfel, căci veți fi martori la o mare minune care vă va arăta că Eu sunt Stăpânul vieții si al morții si astfel veți pu­tea îndura propria Mea moarte⁷.

Secvența următoare priveste întâlni­rea succesivă a celor două surori cu Iisus. Când Domnul Se apropie de Betania si cei care Îl însoțeau află oficial vestea mor­ții lui Lazăr, pus în mormânt de patru zile, cele două surori, care stiau de venirea Lui, Îi ies în întâmpinare, însă una după alta, probabil pentru că, după cum ne preci­zează Sfântul Ioan, erau mulți oameni ve­niți de la Ierusalim ca să le mângâie: tre­buia deci ca una din ele să rămână cu ei.

Åži ele îi spun fiecare în parte acelasi lu­cru: „Doamne, dacă ai fi fost aici, frate­le meu n-ar fi murit”. Câtă credință în prietenul lor, marele Rabbi Ieshouah! Sunt încredințate că El l-ar fi vindecat. Sunt copleșite de durere, pentru că, nefiind căsă­torite si pierzându-l pe singurul bărbat din casă, au rămas fără nici un statut social. Cu toate acestea, nu-I aduc nici un repros. Marta vorbeste îndelung cu Iisus: ea mărturisește că Dumnezeu [Tatăl] Îl va ascul­ta, chiar și acum [când Lazăr este mort]. Åži când Domnul îi spune: „Fratele tău va învia”, ea răspunde ca o evreică evlavioa­să: da, stiu, la învierea cea de obste („în ziua cea de apoi”). Atunci Hristos face o revelație sublimă, nu doar pentru ea, ci si pentru cei Doisprezece, care ascultă: „Eu sunt învierea si viața”, ceea ce înseamnă acelasi lucru cu: Eu sunt Dumnezeu. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Åži oricine trăiește si crede în Mine nu va muri în veac”. Domnul con­firmă mai întâi învierea cea de obste, care este sfârșitul primei morți (moartea tru­pească), apoi revelează sfârșitul morții veș­nice, moartea duhovnicească⁸, adică iz­bânda Sa asupra iadului și împăcarea Omului cu Dumnezeu. Marta atunci face o mărturisire de credință care e o adevă­rată culme duhovnicească: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”⁹.

Marta pleacă, și apoi îi șoptește suro­rii sale în taină la ureche: „Învățătorul este aici și te cheamă”. O minunată legătură duhovnicească Îl leagă pe Hristos de Maria, femeia iubitoare care-L va unge pentru îngroparea Sa. Maria este mai dis­cretă decât sora sa, însă face un gest mi­nunat: „a căzut la picioarele Lui”, adică I s-a închinat. Åži Maria își plânge fratele. Hristos „a suspinat cu duhul și S-a tulbu­rat întru Sine” Apoi a întrebat unde este mormântul și a fost dus la el¹⁰. Aici, a lă­crimat. Toate acestea sunt lucruri foarte importante din punct de vedere teologic. Hristos are o emoție psihologică (sau mai degrabă psiho-somatică, pentru că există și un aspect fizic în tulburare și lacrimi). Aceasta ne arată că Iisus Hristos este un om „normal”, cu un suflet omenesc nor­mal: are, ca om și ca toți ceilalți oameni, emoții și sentimente care Îi îngăduie să in­tre în comuniune cu frații Săi oameni și să împărtășească cu ei durerile și bucuriile¹¹. Åži nu socotește nevrednic de Sine a-Åži arăta sentimentele și a plânge. Însă ne mai arată, prin purtarea Sa, și că acest as­pect al firii omenești nu trebuie să le do­mine pe toate celelalte, și mai ales nu tre­buie să ne întunece legătura cu Dumnezeu (de îndată ce a plâns din milostivire, Se întoarce către Dumnezeu, Tatăl Său ce­resc, și Îi dă slavă). Astfel, mărturisește di­naintea tuturor că îl iubea pe Lazăr și pe evrei, care și ei plâng și dau mărturie („Iată cât de mult îl iubea”). Însă unii dintre ei Îl pun la îndoială: dacă este atât de puter­nic, El Care a deschis ochii celui orb din naștere, de ce nu a împiedicat ca acest om să moară? Iisus „iarăși a suspinat întru Sine”, pentru că astfel ei ispitesc pe Dumnezeu, Îl judecă. Aici, sufletul ome­nesc al lui Hristos se întristează văzând învârtoșarea inimii și lipsa de credință a oa­menilor. Nu este același suspin ca mai înainte, și Sfântul Ioan vrea să sublinieze acest lucru.

Apoi Domnul trece la fapte, nu ca un răspuns la îndoielile evreilor, ci din iubi­re pentru Marta și Maria și pentru a învă­ța pe Apostolii Săi. Mormântul este de același tip ca acela în care Hristos avea să fie îngropat câteva zile mai târziu. Cere să se dea piatra la o parte (aceasta fiind foar­te grea). Marta se îngrijorează, pentru că trupul „deja miroase, că este a patra zi [de când este îngropat]”. Iarăși un lucru de mare importanță teologică. Trupul mortului este deja pe cale de a se descom­pune și „duhnește” (moartea este ceva ori­bil, nedorit de Dumnezeu): este mărtu­ria istorică, „științifică” a faptului că acest om este cu adevărat mort. După cum spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos ar fi putut să-l scoată pe Lazăr din mormânt chiar fără să se dea piatra la o parte, pen­tru că înviase, însă trebuia ca evreii să sim­tă duhoarea morții. Iar pomenirea celor „patru zile” este de căpătâi. Tradiția iudeo-creștină (și nu numai) ne spune că, la moarte, sufletul are nevoie de un anu­mit timp pentru a se dezlipi de trupul său¹² și că nu își ia cu adevărat zborul decât în a patra zi. Faptul că Marta arată ca semn al morții că era „a patra zi”, iar aceasta di­naintea lui Hristos Dumnezeu, este o con­firmare evanghelică a tradiției privitoare la moarte. Trebuie să observăm că ne aflăm aici într-o împrejurare foarte diferită de cea a tânărului din Nain (care nu fusese încă îngropat) și a fiicei lui Iair (care toc­mai murise). Aici moartea nu poate fi pusă la îndoială, iar acest lucru e limpede pen­tru o mulțime de oameni. Hristos reamin­tește Martei ce îi spusese mai devreme. Apoi dă slavă Tatălui Său, „Care întotdeau­na Îl ascultă”, adică săvârșește o adevăra­tă „taină” (în sens sacramental) a vinde­cării¹³, și strigă: „Lazăre, vino afară!” Nu a intrat în mormânt, pentru că oamenii nu ar fi văzut ce se petrecea acolo, și nu a atins trupul mortului. Numai prin cuvân­tul Său, El, Cuvântul lui Dumnezeu, a în­viat pe Lazăr. Cuvântul Său a zămislit toa­te („Dumnezeu a zis”), și tot Cuvântul Său și înviază.

Lui Lazăr îi e greu să iasă pentru că tot trupul îi este înfășurat în fâșii de pânză. Cu toate acestea reușește să meargă, pen­tru că a înviat. Asistăm la o scenă care aproape ne-ar putea face să râdem. Domnul spune oamenilor: ajutați-l, „dezlegați-l”. Este o frază foarte puternică, pentru că Hristos ne slobozește de legăturile păca­tului și ale morții, în care suntem înlănțu­iți. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că trebuia ca oamenii să atingă trupul lui Lazăr cel înviat, ca mărturie lor înșiși.

De îndată ce s-a săvârșit această minu­ne, care depășește mintea omenească, fi­rescul, imaginația, această faptă intrinsec dumnezeiască, se face dezbinare între mar­torii oculari, despre care Evanghelia dă seamă cu limpezime: „mulți... au crezut în El”; „Iar unii dintre ei s-au dus la fari­sei... ” ca să-L vorbească de rău și să-L de­nunțe ca pe un agitator periculos. Sinedriul¹⁴ s-a întrunit degrabă și L-a osân­dit pe Iisus la moarte („Deci, din ziua ace­ea, s-au hotărât ca să-L ucidă”). Nu L-au ascultat, nu a putut deschide gura, nu a existat nici un apărător, însă L-au osândit la moarte, fără motiv, doar pentru că „face multe minuni” și oamenii aleargă la El. Iar aceasta deranjează mult pe preoți, pe căr­turari și pe farisei: le e teamă că-și vor pier­de puterea.

Învățătura acestei minuni strălucite este nemaipomenită și o rușine pentru omenire. Atunci când toți ar fi trebuit să salte de bucurie (în sfârșit, suntem izbă­viți de moarte! Visul cel mai vechi al ome­nirii se împlinește...), cei care sunt păstră­torii iudaismului și călăuzele poporului, preoții, teologii și asceții, în loc să se bu­cure, zicând: în sfârșit a venit Mesia, să alergăm repede să ne închinăm Lui, își zic: acest om este primejdios, pentru că face lucruri nemaivăzute, care ne pun în um­bră: să-L omorâm. Acesta este clericalis­mul în toată urâciunea lui: preoții vor să ia locul PREOTULUI¹⁵. Rusine nouă, oa­menilor! Însă „Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului!”.

Note:

1. Obiceiul în vigoare astăzi în ritul bizantin este de a o sărbători sâmbăta dimineața, în ajunul Floriilor („sărbătoarea stâlpărilor”). Când în sânul Ortodoxiei a fost restaurat un an liturgic de rit occidental, începând din 1945, restaura­torii, constienți de această „lipsă” în tradiția apuseană, au avut grijă să împrumute această comoară liturgică de la Răsărit, sub forma unei liturghii de seară în cadrul privegherii de Florii.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fragment de-a lungul a patru omilii (v. comen­tariul la Sf. Ioan, omiliile 62-65).
3. Trebuie să amintim totusi că Sfântul Ioan si-a redactat Evanghelia cu mult mai târziu decât ceilalți trei evanghelisti (numiți „Sinoptici”), cu 40 sau 50 de ani mai târziu, si că a avut gri­jă, după spusele Părinților, să vorbească mai ales despre ceea ce fusese lăsat deoparte de ei. De aici dificultatea semnificativă de a repera evenimentele în plan cronologic la Sfântul Ioan, spre deosebire de ceilalți trei evanghelisti.
4. A se vedea articolul despre Ungerea din Betania în numărul precedent al revistei Apostolia(nr. 73, aprilie 2014).
5. A se vedea articolul despre Marta si Maria în Apostolia,nr. 68 din noiembrie 2013.
6. Iar drumul este lung: dacă e vorba cu adevărat de locul în care a fost botezat, de acolo sunt 9 sau 10 ore de mers pentru a ajunge în Betania, adică cel puțin două zile.
7. Când Hristos va fi omorât, Apostolii vor uita moartea si învierea lui Lazăr si le va fi foarte greu pe urmă să creadă în Învierea lui Hristos. Cu toate acestea, primiseră vestea dinainte. Însă omul căzut este slab si neputincios. Åži noi suntem la fel.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra faptu­lui că Hristos vorbeste aici despre cea de-a doua moarte, moartea vesnică, pe care o numeste „moartea sufletului”, pe când mai înainte vor­bea despre „moartea trupului” (Omilia62).
9. Mărturisirea de credință a Martei seamănă cu cea a lui Petru (Mt 16, 16), însă este mai pre­cisă si cu un mai pronunțat caracter biblic. Întregul popor evreu vorbeste prin gura Martei.
10. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Iisus stia că Lazăr este mort înainte de a fi vestit, dar a cerut să i se spună unde era trupul său, ca să nu se poată crede că existase o înțelegere între El si cele două surori.
11. De mai multe ori în Evanghelie se spune des­pre Hristos că i Se „face milă” dinaintea sufe­rinței.
12. Pentru că sufletul si trupul au fost create de Dumnezeu unul pentru celălalt. Moartea nu este firească: ea a venit în fire prin păcat.
13. Cum va face Hristos si în timpul Cinei, care este modelul tuturor Tainelor.
14. Sinedriul era cea mai înaltă autoritate evreias­că, religioasă si politică, un consiliu de preoți, de demnitari si de bătrâni (din care făceau par­te numerosi cărturari si farisei), prezidat de că­tre marele preot în exercițiul funcțiunii, seful neamului evreiesc. Alcătuit din 71 de membri, se reunea de două ori pe săptămână, în Templul de la Ierusalim, sub „poarta împărătească” (la sud de platforma Templului).
15. Aceasta corespunde perfect pildei lucrătorilor de vie ucigași.