Omul este făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naÅŸtere, fiecare dintre noi primim ÅŸi purtăm mai departe trăsăturile părinÅ£ilor noÅŸtri. Acesta este chi­pul nostru cel pământesc. Chipul ceresc este dat de suflarea lui Dumnezeu: „Åži a suflat [Dumnezeu] în faÅ£a lui suflare de viaÅ£ă ÅŸi s-a făcut omul fiinÅ£ă vie” (Fac. 2, 7).

Însă ce anume ne apropie cel mai mult de asemănarea cu Dumnezeu? PreasfinÅ£itul Kallistos Ware spune că „cel mai mare lucru ce se petrece între Dumnezeu ÅŸi sufletul omenesc este acela de a iubi ÅŸi de a fi iubit”. De asemenea, Părintele Ghelasie spune, referitor la Iubire, că este o „vedere” de taină. „A vedea ceva neschimbat este o Taină. Doar Dumnezeu este AcelaÅŸi în mod absolut. «Eu sunt Cel ce Sunt.» Oamenii au sentimente ÅŸi păreri schimbătoare. Iubirea lui Dumnezeu este însă neschimbabilă: când vezi prin iubire nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea tărie neclintită. Åži demonii sunt neputincioÅŸi în faÅ£a acestei tării de Taină”². SfinÅ£ii sunt cei care au ajuns la această iubire din care nu se mai poate cădea. Este acea iubire despre care vorbeÅŸte ÅŸi Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; [...] nu se laudă, nu se trufeÅŸte... Dragostea nu cade niciodată” (1 Cor.13; 4, 8). În măsura în care reuÅŸim să iubim pe Dumnezeu ÅŸi pe oameni, în aceeaÅŸi măsură ne ÅŸi împlinim, întrucât „doar transfigurarea prin Iubire ne va da Chipul împlinirii”³.

În ceea ce ne priveÅŸte pe noi, ceilalÅ£i, care suntem încă pe Cale, cum putem dobân­di acest Chip al Iubirii? Prin perseverenÅ£ă. Se povesteÅŸte despre Ioan cel Pitic că, după ce s-a retras la Sketis lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băÅ£ uscat, l-a răsădit ÅŸi i-a zis: „În fiecare zi stropeÅŸte-l cu câte un urcior de apă proas­pătă, până ce va rodi”. De la chilia lor până la apă era o distanÅ£ă foarte mare, ucenicul pleca la apusul soarelui ÅŸi se întorcea abia dimineaÅ£a, la răsărit. După trei ani băÅ£ul a prins viaÅ£ă ÅŸi a rodit⁴ Dumnezeu este accesibil fiecăruia dintre noi. El nu se ascunde de nimeni. Totul e să vrei, să conÅŸtientizezi pentru ce vrei ÅŸi să perseverezi în fiecare zi pe Cale, nu numai atunci când avem chef (azi am chef, două zile iau o pauză ÅŸi apoi mai văd cum mă simt săptămâna viitoare). Firea omului e bună în sine, pentru că aÅŸa a făcut-o Dumnezeu⁵, mai bună se face numai prin silinÅ£ă ÅŸi perseverenÅ£ă. Poate că este nevoie de ani de zile ca să înnoieÅŸti firea ce trage mai mult spre comoditate, spre delăsare, spre nepăsare. Åži de ce oare se face atâta paradă în jurul păcatului, de ce nu trebuie să păcătuieÅŸti? PărinÅ£ii Bisericii spun că „păcatul” este o cădere din Iubire. El  este o „ieÅŸire” de la Tatăl, iar întoarcerea este recăpătarea chipului de Fiu prin iertare. Omul are o singură „libertate”: de a fugi de Dumnezeu⁶ ÅŸi „de a se reîntoarce la El”⁷. Între aceÅŸti doi poli pendulează viaÅ£a noastră. Orice cădere ÅŸi orice întoarcere a omu­lui la Dumnezeu echivalează în final cu o Înviere, iar Învierea nu este altceva decât o naÅŸtere din nou, mai tare decât cea dinainte. Învierea lui Hristos este ÅŸi învierea noas­tră: „De câte ori vei cădea, scoală-te ÅŸi te vei mântui”⁸. Iată un Dumnezeu vrednic de toată dragostea noastră. Ca făptură, ce-am putem oare dărui lui Dumnezeu mai de preÅ£ decât dragostea noastră, căci El nu duce lipsă de nimic⁹. Inima omului este ofran­da cea mai vrednică de Dumnezeu, singura care poate cuprinde prin Iubire pe Cel ne­cuprins: „cerul ÅŸi cerurile cerurilor nu Te încap”¹⁰. Poate că frumuseÅ£ea acestei vieÅ£i tocmai în aceasta constă: în taina naÅŸterii ÅŸi renaÅŸterii unora din alÅ£ii prin iubire, a naÅŸ­terii ÅŸi renaÅŸterii noastre din Dumnezeu, taină pentru care o veÅŸnicie nu este îndea­juns ca s-o epuizeze în înÅ£elesuri, căci ea izvorăÅŸte din Dumnezeu: „Ieri m-am îngro­pat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; ÎnsuÅ£i împreună mă preamăreÅŸte, Mântuitorule, întru împărăÅ£ia Ta”.

Note: