Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin naștere, fiecare dintre noi primim și purtăm mai departe trăsăturile părinților noștri. Acesta este chi­pul nostru cel pământesc. Chipul ceresc este dat de suflarea lui Dumnezeu: „Åži a suflat [Dumnezeu] în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7).

Însă ce anume ne apropie cel mai mult de asemănarea cu Dumnezeu? Preasfințitul Kallistos Ware spune că „cel mai mare lucru ce se petrece între Dumnezeu și sufletul omenesc este acela de a iubi și de a fi iubit”. De asemenea, Părintele Ghelasie spune, referitor la Iubire, că este o „vedere” de taină. „A vedea ceva neschimbat este o Taină. Doar Dumnezeu este Același în mod absolut. «Eu sunt Cel ce Sunt.» Oamenii au sentimente și păreri schimbătoare. Iubirea lui Dumnezeu este însă neschimbabilă: când vezi prin iubire nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea tărie neclintită. Åži demonii sunt neputincioși în fața acestei tării de Taină”². Sfinții sunt cei care au ajuns la această iubire din care nu se mai poate cădea. Este acea iubire despre care vorbește și Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; [...] nu se laudă, nu se trufește... Dragostea nu cade niciodată” (1 Cor.13; 4, 8). În măsura în care reușim să iubim pe Dumnezeu și pe oameni, în aceeași măsură ne și împlinim, întrucât „doar transfigurarea prin Iubire ne va da Chipul împlinirii”³.

În ceea ce ne privește pe noi, ceilalți, care suntem încă pe Cale, cum putem dobân­di acest Chip al Iubirii? Prin perseverență. Se povestește despre Ioan cel Pitic că, după ce s-a retras la Sketis lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băț uscat, l-a răsădit și i-a zis: „În fiecare zi stropește-l cu câte un urcior de apă proas­pătă, până ce va rodi”. De la chilia lor până la apă era o distanță foarte mare, ucenicul pleca la apusul soarelui și se întorcea abia dimineața, la răsărit. După trei ani bățul a prins viață și a rodit⁴ Dumnezeu este accesibil fiecăruia dintre noi. El nu se ascunde de nimeni. Totul e să vrei, să conștientizezi pentru ce vrei și să perseverezi în fiecare zi pe Cale, nu numai atunci când avem chef (azi am chef, două zile iau o pauză și apoi mai văd cum mă simt săptămâna viitoare). Firea omului e bună în sine, pentru că așa a făcut-o Dumnezeu⁵, mai bună se face numai prin silință și perseverență. Poate că este nevoie de ani de zile ca să înnoiești firea ce trage mai mult spre comoditate, spre delăsare, spre nepăsare. Åži de ce oare se face atâta paradă în jurul păcatului, de ce nu trebuie să păcătuiești? Părinții Bisericii spun că „păcatul” este o cădere din Iubire. El  este o „ieșire” de la Tatăl, iar întoarcerea este recăpătarea chipului de Fiu prin iertare. Omul are o singură „libertate”: de a fugi de Dumnezeu⁶ și „de a se reîntoarce la El”⁷. Între acești doi poli pendulează viața noastră. Orice cădere și orice întoarcere a omu­lui la Dumnezeu echivalează în final cu o Înviere, iar Învierea nu este altceva decât o naștere din nou, mai tare decât cea dinainte. Învierea lui Hristos este și învierea noas­tră: „De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”⁸. Iată un Dumnezeu vrednic de toată dragostea noastră. Ca făptură, ce-am putem oare dărui lui Dumnezeu mai de preț decât dragostea noastră, căci El nu duce lipsă de nimic⁹. Inima omului este ofran­da cea mai vrednică de Dumnezeu, singura care poate cuprinde prin Iubire pe Cel ne­cuprins: „cerul și cerurile cerurilor nu Te încap”¹⁰. Poate că frumusețea acestei vieți tocmai în aceasta constă: în taina nașterii și renașterii unora din alții prin iubire, a naș­terii și renașterii noastre din Dumnezeu, taină pentru care o veșnicie nu este îndea­juns ca s-o epuizeze în înțelesuri, căci ea izvorăște din Dumnezeu: „Ieri m-am îngro­pat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, întru împărăția Ta”.

Note: