Tot ce există în această lume, împre­jurul sau înlăuntrul nostru, poate fi un mod de a ne apropia de Dumne­zeu sau, dimpotrivă, de a ne a depărta de El: „Ochiul Å£i-a fost dat pentru ca, privind zidirea, să-l preamăreÅŸti pe Ziditor ÅŸi pe Cârmuitor, dar dacă nu te slujeÅŸti bine de ochiul tău, el devine un prilej de desfrânare. Limba Å£i-a fost dată ca să slăveÅŸti ÅŸi să cânÅ£i numele Tatălui ceresc, dar dacă nu iei aminte, ea poate deveni un prilej de hulă. Mâinile Å£i-au fost date ca să le ridici pen­tru rugăciune, dar dacă nu eÅŸti vigilent, le vei în­tinde ca să-Å£i împlinească poftele. Picioarele Å£i-au fost date pentru a alerga să faci binele, dar dacă eÅŸti nepăsător, vei face din ele unealta nelegiuiri­lor” (Sf. Ioan Gură de Aur - NeputinÅ£a diavo­lului).

Diavolul nu-l poate stăpâni pe om cu for­Å£a, ci numai prin viclenie ÅŸi ispită, căci el nu are nicio putere fără încuviinÅ£area noastră. Deci nu el este principala cauză a răului, ci voinÅ£a omului care acceptă să se supună lui: „Pretutindeni alegerea omului este determinan­tă, pretutindeni hotărârea lui este suverană” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit.).

Din punct de vedere duhovnicesc, fiecare clipă din viaÅ£a noastră este o luptă, în măsura în care în fiecare clipă, în lucrurile mărunte sau în cele importante, avem de ales între tendin­Å£ele bune sau rele ale cugetului ÅŸi sufletului nostru: „Sufletul îÅŸi dă sieÅŸi ordine ÅŸi întâlneÅŸte împotrivire (...). Cum se poate o asemenea mi­nune? care-i este cauza? (...) Aceasta vine din fap­tul că voinÅ£a sufletului nu este totală ÅŸi deci nu poate comanda în mod total. (...) Căci dacă su­fletul ar fi desăvârÅŸit, el nu ar mai avea nevoie să comande, ci ar fi deja ceea ce trebuie să fie. Nu este deci niciun fel de minune faptul că voim pe jumătate, ÅŸi pe jumătate nu voim: este o boală a sufletului” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Aceste tendinÅ£e contrare ale cugetului ome­nesc sunt urmarea căderii în păcat a lui Adam, care, încălcând voinÅ£a Tatălui ceresc, a distrus unitatea fiinÅ£ei ÅŸi a creaÅ£iei, introducând în om ÅŸi în lume o voinÅ£ă opusă voinÅ£ei lui Dumnezeu. VrăjmaÅŸul Creatorului fiind în acelaÅŸi timp vrăjmaÅŸul creaturii ÅŸi al creaÅ£iei, omul devine unealta acestei voinÅ£e vrăjmaÅŸe care se mani­festă prin propria lui voinÅ£ă: „VrăjmaÅŸul era stă­pânul voinÅ£ei mele, din care făurise un lanÅ£ ce mă Å£inea în robia lui” (Sf. Augustin, op. cit.).

VoinÅ£a lui Dumnezeu ne dă viaÅ£a – „Eu sunt învierea ÅŸi viaÅ£a” (In. 11, 25) –, voinÅ£a vrăjma­ÅŸului Lui ne dă moartea: „El, de la început, a fost ucigător de oameni” (In. 8, 44). Lumea naturală ea însăÅŸi oglindeÅŸte această dublă voinÅ£ă ÅŸi aceas­tă luptă neîncetată între forÅ£ele vieÅ£ii ÅŸi forÅ£ele morÅ£ii. Lupta între specii ÅŸi distrugerea tuturor făpturilor vii sunt înscrise în legile naturii, care ne dau în acelaÅŸi timp viaÅ£a ÅŸi moartea. Răul de care suferă fiinÅ£a omenească a intrat ÅŸi în lume, unde viaÅ£a ÅŸi moartea sunt inseparabile. Legile naturii care condamnă la moarte toate fiinÅ£ele vii nu sunt deci făcute de Dumnezeu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morÅ£ilor, ci al vi­ilor” (Mt. 22, 32).

Răul, suferinÅ£a ÅŸi moartea nu au existenÅ£ă ontologică, ele nefiind creaÅ£ia lui Dumnezeu. VoinÅ£a lui Dumnezeu nu a creat decât Binele. „Si a privit Dumnezeu toate câte a făcut ÅŸi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Răul ÅŸi moartea au intrat în lume prin voinÅ£a omului, care, desprinzându-se de Dumnezeu, unicul izvor al Binelui ÅŸi al Adevărului, nu putea produce de­cât răul ÅŸi minciuna. Nefiind creat de Dumnezeu, diavolul însuÅŸi este minciună ÅŸi tată al minciunii (In. 8, 44). Dacă Dumnezeu este FiinÅ£a absolută, vrăjmaÅŸul său este nean­tul absolut, care nu poate exista ÅŸi pătrunde în lume decât punând stăpânire pe duhul omenesc, tot aÅŸa cum boala nu are existenÅ£ă pro­prie ÅŸi nu poate acÅ£iona decât prin mijlocirea unei fiinÅ£e vii. AÅŸa cum boala se slujeÅŸte de me­canismele vieÅ£ii pentru a nimici viaÅ£a, tot aÅŸa diavolul se slujeÅŸte de duhul omului pentru a distruge omul. Distrugerea nu este decât ne­ant fără un obiect ce poate fi distrus; tot aÅŸa, dacă nu s-ar întrupa în om, diavolul s-ar întoar­ce în neant. Răul ÅŸi minciuna sunt unul ÅŸi ace­laÅŸi lucru: un neant care ia aparenÅ£a a ceea ce există, precum un miraj sau un vis. Răul abso­lut ar fi neantul absolut. AÅŸa încât simplul fapt că un lucru există este dovada că acel lucru nu este cu desăvârÅŸire rău, fără de care n-ar exis­ta deloc: „Tot ceea ce există este bun, fiind lucra­rea lui Dumnezeu. Am cunoscut în mod evident că toate lucrurile pieritoare au ceva bun în ele. Dacă ar fi cu desăvârÅŸire bune, ele ar fi nemuri­toare. (...) Deci (...) – aceasta fiind o certitudine absolută – tot ce este pieritor este lipsit de un anume bine. Iar dacă un lu­cru ar fi cu desăvârÅŸire lipsit de orice bine, el ar fi inexistent. (... ) Deci atât timp cât lucru­rile există, ele sunt bune. Deci tot ceea ce există este bun, iar răul a cărui cauză o căutam nu este o substanÅ£ă, căci, dacă ar fi o substanÅ£ă, el ar fi bun. (...) Am cunoscut- acest ade­văr fiind pentru mine de netă­găduit – că toate lucrările Tale sunt bune (...), căci Dumnezeul nostru le-a făcut pe toate bune foarte (Fac. 1, 31)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Niciun lucru din această lume nu este rău prin el în­suÅŸi, ci numai dacă acel lucru lumesc pune stăpânire pe cu­getul ÅŸi sufletul omului, luând locul lui Dumnezeu, deci nu­mai în momentul în care el devine minciună. CredinÅ£a că această lume, care poartă pecetea păcatului, a răului ÅŸi a morÅ£ii, este singura lume reală ÅŸi că viaÅ£a noastră pământească, pieritoare ÅŸi supusă suferinÅ£ei, este singura viaÅ£ă posibilă, această credinÅ£ă este ispita supremă din care decurg toa­te celelalte ispite: „Lumea aceasta este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit, este pusă spre ispitirea noastră: către cine ne vom îndrepta inima, către Dumnezeu sau către lume? „O, lume, lume, valea plângerii! Lume, lume plină de întris­tare, suspinare, osteneli ÅŸi nevoi! Cât eÅŸti de ama­ră, ÅŸi totuÅŸi aproape toÅ£i te iubesc! (...) Ce se află în lume, în afară de nevoi, necazuri, osteneli, întris­tare, durere ÅŸi suspinare? Ce se află pe mare decât vânturi, valuri ÅŸi furtuni? Chiar ÅŸi ceea ce pare dul­ce este amestecat cu amărăciune, ÅŸi ceea ce este plă­cut înăuntru eputred! O, nenorocirea noastră! Vai, orbire a minÅ£ii noastre! Unde ne e mintea, unde ne e credinÅ£a, creÅŸtine? Unde-i cuvântul lui Dumnezeu care ne făgăduieÅŸte lucruri măreÅ£e, minunate ÅŸi în­fricoÅŸătoare: «cele ce ochiul n-a văzut ÅŸi urechea n-a auzit, ÅŸi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2,9)?” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chi­lie).

Căderea în ispită nu se produce decât în măsura în care credinÅ£a noastră în Dumnezeu este slabă ÅŸi ÅŸovăielnică, ÅŸi voinÅ£a noastră îm­părÅ£ită, precum un organism bolnav, între for­Å£ele vieÅ£ii ÅŸi forÅ£ele morÅ£ii. VoinÅ£a lui Dumnezeu este singura voinÅ£ă cu desăvârÅŸire bună ÅŸi fo­lositoare omului. Atât timp cât omul căzut în păcat nu va restabili unitatea deplină între vo­inÅ£a lui ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu, el nu va putea niciodată să-ÅŸi vindece sufletul bolnav prin propriile sale mijloace. Criza spirituală ÅŸi mo­rală a lumii moderne provine tocmai din fap­tul că omul bolnav a voit să devină propriul lui medic ÅŸi, nemaiÅŸtiind să facă diferenÅ£a între boală ÅŸi sănătate sufletească, ÅŸi-a agravat boa­la voind să o trateze cu mijloace omeneÅŸti: „AceÅŸti oameni care voiesc a fi lumină nu întru Domnul, ci prin ei înÅŸiÅŸi îÅŸi închipuie că sufletul omenesc este de aceeaÅŸi natură cu Dumnezeu; ÅŸi astfel ei îÅŸi adâncesc întunecarea, căci în nesăbu­ita lor trufie se depărtează tot mai mult de Tine, Cel care eÅŸti adevărata lumină «care luminează pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Nu putem face în acelaÅŸi timp voinÅ£a omu­lui căzut în păcat ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu, tot aÅŸa cum nu putem fi în acelaÅŸi timp bolnavi ÅŸi sănătoÅŸi. Åži nu este cu putinÅ£ă să ÅŸovăim la ne­sfârÅŸit între aceste două voinÅ£e opuse, precum un bolnav care îÅŸi cunoaÅŸte boala ÅŸi ÅŸtie cum o poate lecui, dar care, din nepăsare ÅŸi lenevie sufletească – ÅŸi ele simptome ale bolii –, amâ­nă mereu pe mai târziu tratamentul necesar vindecării lui: „Atunci când pretutindeni îmi arătai adevărul cuvintelor Tale, eu nu găseam alt­ceva de spus, convins fiind de acest adevăr, decât vorbe de lenevire ÅŸi somn: «Vin imediat! Numai

oclipă! AÅŸteaptă puÅ£in!». Dar acel «imediat» nu venea niciodată ÅŸi acea clipă se prelungea la nesfârÅŸit. (...) Cât timp, cât timp voi mai spune mâine ÅŸi iarăÅŸi mâine?” (Sf. Augustin, op. cit.).

Ispitele, tot atât de numeroase ca ÅŸi dorin­Å£ele noastre lumeÅŸti ce ne ademenesc la nesfâr­ÅŸit, până în ceasul morÅ£ii, sunt ele însele o do­vadă că foamea nepotolită a sufletului omenesc nu-ÅŸi poate afla hrana niciunde în această lume: „Duhul este nemuritor, ÅŸi de aceea nu se mulÅ£u­meÅŸte cu materie stricăcioasă ÅŸi pieritoare, ci nu­mai cu dumnezeirea cea vie ÅŸi nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).