Viata omenească nu este decât o îndelungă ispită (II)

Tot ce există în această lume, împre­jurul sau înlăuntrul nostru, poate fi un mod de a ne apropia de Dumne­zeu sau, dimpotrivă, de a ne a depărta de El: „Ochiul ți-a fost dat pentru ca, privind zidirea, să-l preamărești pe Ziditor și pe Cârmuitor, dar dacă nu te slujești bine de ochiul tău, el devine un prilej de desfrânare. Limba ți-a fost dată ca să slăvești și să cânți numele Tatălui ceresc, dar dacă nu iei aminte, ea poate deveni un prilej de hulă. Mâinile ți-au fost date ca să le ridici pen­tru rugăciune, dar dacă nu ești vigilent, le vei în­tinde ca să-ți împlinească poftele. Picioarele ți-au fost date pentru a alerga să faci binele, dar dacă ești nepăsător, vei face din ele unealta nelegiuiri­lor” (Sf. Ioan Gură de Aur - Neputința diavo­lului).

Diavolul nu-l poate stăpâni pe om cu for­ța, ci numai prin viclenie și ispită, căci el nu are nicio putere fără încuviințarea noastră. Deci nu el este principala cauză a răului, ci voința omului care acceptă să se supună lui: „Pretutindeni alegerea omului este determinan­tă, pretutindeni hotărârea lui este suverană” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit.).

Din punct de vedere duhovnicesc, fiecare clipă din viața noastră este o luptă, în măsura în care în fiecare clipă, în lucrurile mărunte sau în cele importante, avem de ales între tendin­țele bune sau rele ale cugetului și sufletului nostru: „Sufletul își dă sieși ordine și întâlnește împotrivire (...). Cum se poate o asemenea mi­nune? care-i este cauza? (...) Aceasta vine din fap­tul că voința sufletului nu este totală și deci nu poate comanda în mod total. (...) Căci dacă su­fletul ar fi desăvârșit, el nu ar mai avea nevoie să comande, ci ar fi deja ceea ce trebuie să fie. Nu este deci niciun fel de minune faptul că voim pe jumătate, și pe jumătate nu voim: este o boală a sufletului” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Aceste tendințe contrare ale cugetului ome­nesc sunt urmarea căderii în păcat a lui Adam, care, încălcând voința Tatălui ceresc, a distrus unitatea ființei și a creației, introducând în om și în lume o voință opusă voinței lui Dumnezeu. Vrăjmașul Creatorului fiind în același timp vrăjmașul creaturii și al creației, omul devine unealta acestei voințe vrăjmașe care se mani­festă prin propria lui voință: „Vrăjmașul era stă­pânul voinței mele, din care făurise un lanț ce mă ținea în robia lui” (Sf. Augustin, op. cit.).

Voința lui Dumnezeu ne dă viața – „Eu sunt învierea și viața” (In. 11, 25) –, voința vrăjma­șului Lui ne dă moartea: „El, de la început, a fost ucigător de oameni” (In. 8, 44). Lumea naturală ea însăși oglindește această dublă voință și aceas­tă luptă neîncetată între forțele vieții și forțele morții. Lupta între specii și distrugerea tuturor făpturilor vii sunt înscrise în legile naturii, care ne dau în același timp viața și moartea. Răul de care suferă ființa omenească a intrat și în lume, unde viața și moartea sunt inseparabile. Legile naturii care condamnă la moarte toate ființele vii nu sunt deci făcute de Dumnezeu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morților, ci al vi­ilor” (Mt. 22, 32).

Răul, suferința și moartea nu au existență ontologică, ele nefiind creația lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu nu a creat decât Binele. „Si a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Răul și moartea au intrat în lume prin voința omului, care, desprinzându-se de Dumnezeu, unicul izvor al Binelui și al Adevărului, nu putea produce de­cât răul și minciuna. Nefiind creat de Dumnezeu, diavolul însuși este minciună și tată al minciunii (In. 8, 44). Dacă Dumnezeu este Ființa absolută, vrăjmașul său este nean­tul absolut, care nu poate exista și pătrunde în lume decât punând stăpânire pe duhul omenesc, tot așa cum boala nu are existență pro­prie și nu poate acționa decât prin mijlocirea unei ființe vii. Așa cum boala se slujește de me­canismele vieții pentru a nimici viața, tot așa diavolul se slujește de duhul omului pentru a distruge omul. Distrugerea nu este decât ne­ant fără un obiect ce poate fi distrus; tot așa, dacă nu s-ar întrupa în om, diavolul s-ar întoar­ce în neant. Răul și minciuna sunt unul și ace­lași lucru: un neant care ia aparența a ceea ce există, precum un miraj sau un vis. Răul abso­lut ar fi neantul absolut. Așa încât simplul fapt că un lucru există este dovada că acel lucru nu este cu desăvârșire rău, fără de care n-ar exis­ta deloc: „Tot ceea ce există este bun, fiind lucra­rea lui Dumnezeu. Am cunoscut în mod evident că toate lucrurile pieritoare au ceva bun în ele. Dacă ar fi cu desăvârșire bune, ele ar fi nemuri­toare. (...) Deci (...) – aceasta fiind o certitudine absolută – tot ce este pieritor este lipsit de un anume bine. Iar dacă un lu­cru ar fi cu desăvârșire lipsit de orice bine, el ar fi inexistent. (... ) Deci atât timp cât lucru­rile există, ele sunt bune. Deci tot ceea ce există este bun, iar răul a cărui cauză o căutam nu este o substanță, căci, dacă ar fi o substanță, el ar fi bun. (...) Am cunoscut- acest ade­văr fiind pentru mine de netă­găduit – că toate lucrările Tale sunt bune (...), căci Dumnezeul nostru le-a făcut pe toate bune foarte (Fac. 1, 31)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Niciun lucru din această lume nu este rău prin el în­suși, ci numai dacă acel lucru lumesc pune stăpânire pe cu­getul și sufletul omului, luând locul lui Dumnezeu, deci nu­mai în momentul în care el devine minciună. Credința că această lume, care poartă pecetea păcatului, a răului și a morții, este singura lume reală și că viața noastră pământească, pieritoare și supusă suferinței, este singura viață posibilă, această credință este ispita supremă din care decurg toa­te celelalte ispite: „Lumea aceasta este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit, este pusă spre ispitirea noastră: către cine ne vom îndrepta inima, către Dumnezeu sau către lume? „O, lume, lume, valea plângerii! Lume, lume plină de întris­tare, suspinare, osteneli și nevoi! Cât ești de ama­ră, și totuși aproape toți te iubesc! (...) Ce se află în lume, în afară de nevoi, necazuri, osteneli, întris­tare, durere și suspinare? Ce se află pe mare decât vânturi, valuri și furtuni? Chiar și ceea ce pare dul­ce este amestecat cu amărăciune, și ceea ce este plă­cut înăuntru eputred! O, nenorocirea noastră! Vai, orbire a minții noastre! Unde ne e mintea, unde ne e credința, creștine? Unde-i cuvântul lui Dumnezeu care ne făgăduiește lucruri mărețe, minunate și în­fricoșătoare: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2,9)?” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chi­lie).

Căderea în ispită nu se produce decât în măsura în care credința noastră în Dumnezeu este slabă și șovăielnică, și voința noastră îm­părțită, precum un organism bolnav, între for­țele vieții și forțele morții. Voința lui Dumnezeu este singura voință cu desăvârșire bună și fo­lositoare omului. Atât timp cât omul căzut în păcat nu va restabili unitatea deplină între vo­ința lui și voința lui Dumnezeu, el nu va putea niciodată să-și vindece sufletul bolnav prin propriile sale mijloace. Criza spirituală și mo­rală a lumii moderne provine tocmai din fap­tul că omul bolnav a voit să devină propriul lui medic și, nemaiștiind să facă diferența între boală și sănătate sufletească, și-a agravat boa­la voind să o trateze cu mijloace omenești: „Acești oameni care voiesc a fi lumină nu întru Domnul, ci prin ei înșiși își închipuie că sufletul omenesc este de aceeași natură cu Dumnezeu; și astfel ei își adâncesc întunecarea, căci în nesăbu­ita lor trufie se depărtează tot mai mult de Tine, Cel care ești adevărata lumină «care luminează pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Nu putem face în același timp voința omu­lui căzut în păcat și voința lui Dumnezeu, tot așa cum nu putem fi în același timp bolnavi și sănătoși. Åži nu este cu putință să șovăim la ne­sfârșit între aceste două voințe opuse, precum un bolnav care își cunoaște boala și știe cum o poate lecui, dar care, din nepăsare și lenevie sufletească – și ele simptome ale bolii –, amâ­nă mereu pe mai târziu tratamentul necesar vindecării lui: „Atunci când pretutindeni îmi arătai adevărul cuvintelor Tale, eu nu găseam alt­ceva de spus, convins fiind de acest adevăr, decât vorbe de lenevire și somn: «Vin imediat! Numai

oclipă! Așteaptă puțin!». Dar acel «imediat» nu venea niciodată și acea clipă se prelungea la nesfârșit. (...) Cât timp, cât timp voi mai spune mâine și iarăși mâine?” (Sf. Augustin, op. cit.).

Ispitele, tot atât de numeroase ca și dorin­țele noastre lumești ce ne ademenesc la nesfâr­șit, până în ceasul morții, sunt ele însele o do­vadă că foamea nepotolită a sufletului omenesc nu-și poate afla hrana niciunde în această lume: „Duhul este nemuritor, și de aceea nu se mulțu­mește cu materie stricăcioasă și pieritoare, ci nu­mai cu dumnezeirea cea vie și nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).