Sunt mulÅ£i tineri singuri (necăsătoriÅ£i) în Biserică. Åži fete, ÅŸi băieÅ£i. Åži femei, ÅŸi bărbaÅ£i. Aparent, în Å£ările din Occident singurătatea e ÅŸi mai accentuată decât acasă, în România, deÅŸi nu sunt foarte sigur de acest lucru. Putem găsi o sumedenie de motive obiective care să justifice această situaÅ£ie: mulÅ£i am plecat în străinătate imediat după terminarea liceului sau a facultăÅ£ii, ÅŸi astfel am amânat găsirea par­tenerului de viaÅ£ă; muncim sau studiem prea mult; în Biserică sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaÅ£i; nu avem ocazii să ne cu­noaÅŸtem etc. Există însă, după părerea mea, un motiv mai puternic ÅŸi mai profund decât toate acestea...

Înainte de toate, vă propun să ne între­băm fiecare: Cine este Dumnezeu pentru mine? Cum mă rog eu Lui? Dacă avem curaj să răspundem cu adevărat la aceste întrebări, o să ne dăm seama că cei mai mulÅ£i dintre noi ne rugăm „Doamne, dă-mi, Doamne, fă-mi!”. Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să ne gă­sim serviciu, să luăm examene, să ne păzeas­că în călătorii etc. Mergem în pelerinaje ÅŸi dăm pomelnice pentru „sănătate ÅŸi noroc în viaÅ£ă”. Îl tratăm ca pe un sponsor care ne poa­te împlini nevoile sau dorinÅ£ele. După toate aceste cereri din interes, când mai găsim oare timpul să (ne) întrebăm „Doamne, dar Tu Cine eÅŸti?” sau să-I spunem „Doamne, aÅŸ vrea să Te cunosc”? CâÅ£i dintre noi venim la Bise­rică pentru a ne întâlni cu Dumnezeu? CâÅ£i dintre noi ne aÅŸezăm la rugăciune sau ne îm­părtăÅŸim ca să fim „prieteni ai Lui adevăraÅ£i”²?. De fapt, nu prea ne interesează Cine este Dumnezeu, nu ne interesează să ne împrie­tenim cu Dumnezeu³...

Fără să ne dăm seama, relaÅ£ia noastră cu Dumnezeu ne modelează relaÅ£iile cu ceilalÅ£i oameni. Dacă nu mă interesează cu adevărat Persoana⁴ lui Dumnezeu, atunci nici persoa­na omului de lângă mine nu mă interesează cu adevărat. Dacă pentru mine Dumnezeu este doar Cel care-mi împlineÅŸte nevoile, atunci aÅŸtept ÅŸi de la ceilalÅ£i să-mi împlinească nevo­ile. Iar acest fel de a-i privi pe cei de lângă noi e un obstacol major în calea formării de prie­tenii adevărate, de la persoană la persoană, care să poată duce mai apoi la o relaÅ£ie solidă ÅŸi la căsătorie.

Câteva situaÅ£ii concrete la care am fost martor sau pe care mi le-au povestit prietenii:

O femeie este curtată de un bărbat în vederea căsătoriei pentru că „a venit vremea" ÅŸi „are ÅŸi el nevoie de cineva care să-i gătească o mâncare caldă"; un absolvent de teologie umblă după o anumită fată pentru că trebuie să fie însurat ca să fie hirotonit. Din ce mi-au spus câteva prie­tene de-ale mele, o fe­meie pusă în aceste si­tuaÅ£ii simte că bărbatul nu e interesat de ea, ca persoană, ci de „avan­tajele" pe care poate să le aducă. Åži atunci fuge de el. La fel, atunci când o femeie „îi face ochi dulci" unui bărbat pen­tru că ÅŸtie că el are bani sau pentru că vrea să fie mamă ÅŸi caută un băr­bat care să fie tată pen­tru copiii ei, bărbatul se simte ca un instrument ÅŸi se îndepărtează.

Unii suntem mai „profunzi", mai roman­tici, ne căutăm „jumătatea"⁵ ÅŸi credem că o „mare iubire" ne-ar vindeca de toate tristeÅ£ile ÅŸi de­presiile noastre. În urmă cu câÅ£iva ani buni credeam ÅŸi eu tot la fel ÅŸi aÅŸteptam să găsesc fata care să mă „împlinească". Åži, culmea! (mi se părea mie), când începeam să dau de înÅ£eles acest lucru, toate fetele băteau în retragere. Iar eu mă întristam ÅŸi mă plângeam că „fetele din ziua de azi nu mai caută dragostea adevărată".

Acum, când stau ÅŸi mă gândesc, cred că atitu­dinea lor era firească: eu ceream prea mult de la ele, le ceream să mă vindece de singurătate. „De câte ori plângem aÅŸa, după câte o Măriucă, după un Ionel, de ce plângem, de fapt? Nu după Ionel, că nici nu l-am văzut... Săracu Ionel, nici măcar nu era Ionel, era doar o oglindă în care noi ne proiectam nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi singuri"⁶.

Din fericire, am întâlnit un părinte care m-a ajutat să înÅ£eleg că niciun om de pe acest pământ nu-mi poate împlini această nevoie de dragoste, că fiecare om are în el o sete de iubire pe care o poate potoli numai Dumne­zeu, Care este iubire (1 In. 4, 8). „ÎndrăzneÅŸte ÅŸi cere de la Dumnezeu să-Å£i dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poÅ£i amâna bucuria până ce vei realiza nu ÅŸtiu ce, până ce vei avea o fami­lie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!”⁷.Am auzit mai târziu o maică răspunzând unei tinere: „Dacă eÅŸti nefericită necăsătorită, vei fi neferi­cită ÅŸi căsătorită. Bucuria nu Å£ine de căsătorie sau necăsătorie, ci Å£ine de viaÅ£ă cu Hristos sau fără Hristos”⁸.

Poate că pare „răsuflat” că tot la Hristos am ajuns. Dar nu cred că există altă cale. El însuÅŸi ne-a spus: „Fără Mine nu puteÅ£i face ni­mic” (In. 15, 5). Åži tot El ne-a încredinÅ£at: „CăutaÅ£i mai întâi împărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Cred că eroarea noastră e că ne concentrăm pe „toate celelalte”. Când dorinÅ£a noastră va fi mai degrabă pentru Dăruitor decât pentru da­rurile care vin de la El, atunci cred că ceva esenÅ£ial se va „aÅŸeza” în noi ÅŸi vom reuÅŸi să-i vedem altfel ÅŸi pe oamenii de lângă noi. Să-i vedem pur ÅŸi simplu pentru ceea ce sunt, ÅŸi nu pentru ceea ce ne-ar putea oferi. Åži cred că ast­fel ne-am deschide către „adăugarea” „tuturor celorlalte” de care avem nevoie. Poate nu vom găsi acea „fericire” plină de senzaÅ£ional ÅŸi „ro­mantism virusat”⁹ pe care o vedem prin filme, dar cred că vom trăi o bucurie reală, palpabi­lă. Cu Hristos.

Note: