Acest fenomen biologic pe care-l numim „naștere" nu este, la drept vorbind, începutul vieții, ci pri­mul pas către moarte: „Omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din punct de vede­re biologic, forțele morții sunt infinit mai pu­ternice decât forțele vieții, dat fiind că toate făpturile vii sunt condamnate la moarte din prima clipă a nașterii, fără a fi săvârșit niciun fel de nelegiuire sau crimă. Este un fel de uci­dere a pruncilor la scară mondială, care nu cruță pe nimeni, căci legile biologiei – mult mai puternice și mai nemiloase decât împăra­tul Irod – ucid pe toți cei născuți pe acest pă­mânt, fără excepție. Așa încât biologia nu este știința vieții, ci a morții, căci „fără Dumnezeu viața nu există” (Starețul Tadei).

Atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul, chiar dacă este viu din punct de vede­re biologic, încetează să existe. Dumnezeu fi­ind Cel care Este, contrarul Lui este ceea ce nu este, cu alte cuvinte neantul: „Căci de se so­cotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșalăpe sine însuși” (Gal. 6, 3). Fără Dumnezeu „suntem niște mici neanturi”. Pentru a ne depă­și neființa „trebuie să ne sprijinim pe Cel care Este: adică pe Hristos. A depăși înseamnă a nu căuta în sine însuși ceea ce nu se află acolo”. Acest vid nu se poate umple decât „prin relația cu Hristos, Care are ființa”. Atunci „neființa mea se contopește și curge în marele fluviu al ființei lui Hristos” (Sora Emmanuelle).

Nașterea lui Hristos este singura naștere după căderea lui Adam care nu ne duce la moarte, ci la viață. Pruncul Iisus este singurul păzit de această ucidere a pruncilor planeta­ră și milenară care extermină toate viețuitoa­rele născute pe acest pământ în numele legi­lor naturii.

Din punct de vedere biologic, nașterea lui Iisus este imposibilă și contrară legilor natu­rii. Prin urmare, cei care cred că legile naturii sunt izvorul vieții și autoritatea supremă a uni­versului, aceia nu pot crede în nașterea lui Hristos și nici în învierea Lui, care contrazice și ea legile biologiei.

Tocmai pentru că Hristos a biruit legile na­turii, care limitează omul la trupul de carne și la făptura lui muritoare, tocmai de aceea avem nevoie să credem în El și să urmăm calea Lui: „Dacă ne întoarcem către Dumnezeu este pentru a dobândi imposibilul. În ce privește posibilul, oa­menii sunt de ajuns” (Lev Åžestov).

În lumea de astăzi, în care predomină o viziune materialistă a omului, singura admisă de autoritățile noastre științifice, legile naturii au înlocuit legea lui Dumnezeu, devenind astfel un adevărat idol al vremurilor moder­ne. A se prosterna în fața legilor naturii în­seamnă a cădea în genunchi la picioarele vrăj­mașului omului și al lui Dumnezeu, căci nu există alte legi decât cele ale lui Dumnezeu, nici alt adevăr decât cel al lui Hristos. Niște legi care fac din noi robii omului de carne și ne condamnă pe toți la moarte nu au putut fi date în niciun chip de Dumnezeu, ci ele au in­trat în lume după căderea lui Adam, prin vo­ința celui care „poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28).

Iar dacă vrăjmașul omului a pus stăpâni­re pe om, cum ar putea acesta, fiind învins și rob al învingătorului său, să lupte și să biruie prin propriile sale puteri un dușman care i-a devenit stăpân? Singurul om asupra căruia diavolul nu are nicio putere, singurul om care, având Ființa și Viața, poate înfrunta și învin­ge neființa și moartea este Hristos, în același timp om și Dumnezeu: ,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele vă­zute, si cele nevăzute (...). Toate s-au făcut prin El si pentru El. El este mai înainte decât toate si toate prin El sunt așezate. (...) Căci în El a bine­voit (Dumnezeu) să sălăsluiască toată plinirea. Åži printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 15-20).

Nașterea lui Hristos este nașterea Vieții în împărăția morții, căci ea reface unitatea Cerului cu pământul și a ființei muritoare cu Dumnezeu Cel veșnic Viu, și ne dă astfel via­ța Celui care Este, singura viață care nu e su­pusă morții: „Prin Fiul cel unic si prin mijloci­rea Mariei, zidirea lui Dumnezeu ne dă o nouă viață” (Sf. Efrem Sirul).

Tot ceea ce aparține omului muritor, ceea ce se naște, crește, îmbătrânește și moare îm­preună cu trupul de carne, nu este ființa noas­tră reală: „Tot ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător, potrivit firii sale proprii, este supus stricăciunii”(Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica). Scopul real al exis­tenței omenești nu este viața omului de car­ne, care nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (Fac. 3, 19), ci nașterea lui Hristos în noi – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine”(Gal. 2, 20) –, care este nașterea vieții veșnice în trupul nostru de carne: „Ne nastem la nivelul Pământului. Dar suntem chemați să ne ridicăm la nivelul Cerului în clipa morții. A părăsi această lume la acelasi nivel al ființei la care ne-am născut înseamnă o viață omenească ratată. Aceasta este ideea centrală a învățăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins - Recitind Evangheliile).

Fără a fi primit ființa și viața de la Cel care Este, duhul omului este mort, chiar dacă el este încă viu cu trupul. Sunt morți de această moarte duhovnicească „toți cei ce nu cred în Hristos, adevărata noastră Viață si Izvorul vie­ții. De asemenea, crestinii care mărturisesc pe Dumnezeu si pe Hristos, însă duc viață nelegiu­ită sunt morți de această moarte. Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ceea ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, si sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viață” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoririle creștinului față de el însusi).

Dacă „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mt. 22, 32), atunci vrăjmașul lui Dumnezeu este vrăjmașul celor vii și al Vieții. Prin urmare, lucrarea duhului rău este de aceeași natură cu moartea. Ea des­parte ceea ce Dumnezeu a unit și distruge uni­tatea creației și a vieții. Dragostea este princi­piul fundamental al creației, cimentul duhovnicesc al zidirii lui Dumnezeu, care uneș­te toate elementele contrare: Cerul și pămân­tul, materia și duhul, trupul și sufletul, bărba­tul și femeia, făptura muritoare și Ființa veșnică a lui Dumnezeu... Cu alte cuvinte, lu­mea făcută de Dumnezeu, în care legătura dra­gostei unește toate elementele și ființele pă­mântului, nu este altceva decât grădina Raiului. Atunci când legătura iubirii este ruptă, ființa se prăbușește în „întunericul cel din afară”, unde va fi „plângerea si scrâsnirea dinților” (Mt. 10, 28): „Cândpleacă dragostea, acolo rămâne ia­dul” (Paisie Aghioritul).