Cel care Este, astăzi s-a născut

publicat in Lumea de dinlăuntru pe 10 Decembrie 2013, 04:06

„Cel care Este, astăzi s-a născut! Cel care Este a devenit ceea ce nu era. El era Dumnezeu, si a devenit om, fără a înceta de a fi Dumnezeu. (...) Cu adevărat Dumnezeu, fiind zămislit de un Dumnezeu, cu adevărat om, fiind născut dintr-o fecioară. (...) Tatăl a zămislit fără să piardă nimic din substanÅ£a lui, fecioara a născut fără să piardă nimic din neprihănirea ei feciorelnică. (...) Zămislirea dumnezeiască nu poate fi explicată, naÅŸterea trupească nu trebuie cercetată. Åžtiu că o fecioară a dat naÅŸtere Cuvântului în această zi, ÅŸi am credinÅ£a că Dumnezeu L-a zămislit înainte de veacuri. (...) FiinÅ£a care există se arată ÅŸi apare, cel care nu există trece de la nefiinÅ£ă la existenÅ£ă.”

Sf. Ioan Gură de Aur - „OMILIE DESPRE ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI”

Acest fenomen biologic pe care-l numim „naÅŸtere" nu este, la drept vorbind, începutul vieÅ£ii, ci pri­mul pas către moarte: „Omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din punct de vede­re biologic, forÅ£ele morÅ£ii sunt infinit mai pu­ternice decât forÅ£ele vieÅ£ii, dat fiind că toate făpturile vii sunt condamnate la moarte din prima clipă a naÅŸterii, fără a fi săvârÅŸit niciun fel de nelegiuire sau crimă. Este un fel de uci­dere a pruncilor la scară mondială, care nu cruÅ£ă pe nimeni, căci legile biologiei – mult mai puternice ÅŸi mai nemiloase decât împăra­tul Irod – ucid pe toÅ£i cei născuÅ£i pe acest pă­mânt, fără excepÅ£ie. AÅŸa încât biologia nu este ÅŸtiinÅ£a vieÅ£ii, ci a morÅ£ii, căci „fără Dumnezeu viaÅ£a nu există” (StareÅ£ul Tadei).

Atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul, chiar dacă este viu din punct de vede­re biologic, încetează să existe. Dumnezeu fi­ind Cel care Este, contrarul Lui este ceea ce nu este, cu alte cuvinte neantul: „Căci de se so­coteÅŸte cineva că este ceva, deÅŸi nu este nimic, se înÅŸalăpe sine însuÅŸi” (Gal. 6, 3). Fără Dumnezeu „suntem niÅŸte mici neanturi”. Pentru a ne depă­ÅŸi nefiinÅ£a „trebuie să ne sprijinim pe Cel care Este: adică pe Hristos. A depăÅŸi înseamnă a nu căuta în sine însuÅŸi ceea ce nu se află acolo”. Acest vid nu se poate umple decât „prin relaÅ£ia cu Hristos, Care are fiinÅ£a”. Atunci „nefiinÅ£a mea se contopeÅŸte ÅŸi curge în marele fluviu al fiinÅ£ei lui Hristos” (Sora Emmanuelle).

NaÅŸterea lui Hristos este singura naÅŸtere după căderea lui Adam care nu ne duce la moarte, ci la viaÅ£ă. Pruncul Iisus este singurul păzit de această ucidere a pruncilor planeta­ră ÅŸi milenară care extermină toate vieÅ£uitoa­rele născute pe acest pământ în numele legi­lor naturii.

Din punct de vedere biologic, naÅŸterea lui Iisus este imposibilă ÅŸi contrară legilor natu­rii. Prin urmare, cei care cred că legile naturii sunt izvorul vieÅ£ii ÅŸi autoritatea supremă a uni­versului, aceia nu pot crede în naÅŸterea lui Hristos ÅŸi nici în învierea Lui, care contrazice ÅŸi ea legile biologiei.

Tocmai pentru că Hristos a biruit legile na­turii, care limitează omul la trupul de carne ÅŸi la făptura lui muritoare, tocmai de aceea avem nevoie să credem în El ÅŸi să urmăm calea Lui: „Dacă ne întoarcem către Dumnezeu este pentru a dobândi imposibilul. În ce priveÅŸte posibilul, oa­menii sunt de ajuns” (Lev Åžestov).

În lumea de astăzi, în care predomină o viziune materialistă a omului, singura admisă de autorităÅ£ile noastre ÅŸtiinÅ£ifice, legile naturii au înlocuit legea lui Dumnezeu, devenind astfel un adevărat idol al vremurilor moder­ne. A se prosterna în faÅ£a legilor naturii în­seamnă a cădea în genunchi la picioarele vrăj­maÅŸului omului ÅŸi al lui Dumnezeu, căci nu există alte legi decât cele ale lui Dumnezeu, nici alt adevăr decât cel al lui Hristos. NiÅŸte legi care fac din noi robii omului de carne ÅŸi ne condamnă pe toÅ£i la moarte nu au putut fi date în niciun chip de Dumnezeu, ci ele au in­trat în lume după căderea lui Adam, prin vo­inÅ£a celui care „poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28).

Iar dacă vrăjmaÅŸul omului a pus stăpâni­re pe om, cum ar putea acesta, fiind învins ÅŸi rob al învingătorului său, să lupte ÅŸi să biruie prin propriile sale puteri un duÅŸman care i-a devenit stăpân? Singurul om asupra căruia diavolul nu are nicio putere, singurul om care, având FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a, poate înfrunta ÅŸi învin­ge nefiinÅ£a ÅŸi moartea este Hristos, în acelaÅŸi timp om ÅŸi Dumnezeu: ,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele vă­zute, si cele nevăzute (...). Toate s-au făcut prin El si pentru El. El este mai înainte decât toate si toate prin El sunt aÅŸezate. (...) Căci în El a bine­voit (Dumnezeu) să sălăsluiască toată plinirea. Åži printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 15-20).

NaÅŸterea lui Hristos este naÅŸterea VieÅ£ii în împărăÅ£ia morÅ£ii, căci ea reface unitatea Cerului cu pământul ÅŸi a fiinÅ£ei muritoare cu Dumnezeu Cel veÅŸnic Viu, ÅŸi ne dă astfel via­Å£a Celui care Este, singura viaÅ£ă care nu e su­pusă morÅ£ii: „Prin Fiul cel unic si prin mijloci­rea Mariei, zidirea lui Dumnezeu ne dă o nouă viaÅ£ă” (Sf. Efrem Sirul).

Tot ceea ce aparÅ£ine omului muritor, ceea ce se naÅŸte, creÅŸte, îmbătrâneÅŸte ÅŸi moare îm­preună cu trupul de carne, nu este fiinÅ£a noas­tră reală: „Tot ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător, potrivit firii sale proprii, este supus stricăciunii”(Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica). Scopul real al exis­tenÅ£ei omeneÅŸti nu este viaÅ£a omului de car­ne, care nu este decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (Fac. 3, 19), ci naÅŸterea lui Hristos în noi – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine”(Gal. 2, 20) –, care este naÅŸterea vieÅ£ii veÅŸnice în trupul nostru de carne: „Ne nastem la nivelul Pământului. Dar suntem chemaÅ£i să ne ridicăm la nivelul Cerului în clipa morÅ£ii. A părăsi această lume la acelasi nivel al fiinÅ£ei la care ne-am născut înseamnă o viaÅ£ă omenească ratată. Aceasta este ideea centrală a învăÅ£ăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins - Recitind Evangheliile).

Fără a fi primit fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a de la Cel care Este, duhul omului este mort, chiar dacă el este încă viu cu trupul. Sunt morÅ£i de această moarte duhovnicească „toÅ£i cei ce nu cred în Hristos, adevărata noastră ViaÅ£ă si Izvorul vie­Å£ii. De asemenea, crestinii care mărturisesc pe Dumnezeu si pe Hristos, însă duc viaÅ£ă nelegiu­ită sunt morÅ£i de această moarte. Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ceea ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, si sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viaÅ£ă” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoririle creștinului faÅ£ă de el însusi).

Dacă „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morÅ£i, ci al celor vii” (Mt. 22, 32), atunci vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu este vrăjmaÅŸul celor vii ÅŸi al VieÅ£ii. Prin urmare, lucrarea duhului rău este de aceeaÅŸi natură cu moartea. Ea des­parte ceea ce Dumnezeu a unit ÅŸi distruge uni­tatea creaÅ£iei ÅŸi a vieÅ£ii. Dragostea este princi­piul fundamental al creaÅ£iei, cimentul duhovnicesc al zidirii lui Dumnezeu, care uneÅŸ­te toate elementele contrare: Cerul ÅŸi pămân­tul, materia ÅŸi duhul, trupul ÅŸi sufletul, bărba­tul ÅŸi femeia, făptura muritoare ÅŸi FiinÅ£a veÅŸnică a lui Dumnezeu... Cu alte cuvinte, lu­mea făcută de Dumnezeu, în care legătura dra­gostei uneÅŸte toate elementele ÅŸi fiinÅ£ele pă­mântului, nu este altceva decât grădina Raiului. Atunci când legătura iubirii este ruptă, fiinÅ£a se prăbuÅŸeÅŸte în „întunericul cel din afară”, unde va fi „plângerea si scrâsnirea dinÅ£ilor” (Mt. 10, 28): „Cândpleacă dragostea, acolo rămâne ia­dul” (Paisie Aghioritul).

NaÅŸterea lui Hristos reface legătura dragostei între Cer ÅŸi pământ, între Duh ÅŸi trup, între fi­inÅ£a muritoare ÅŸi Dumnezeu Cel veÅŸnic, ÅŸi constituie prin urmare evenimentul cel mai important din istoria omenirii de după căderea lui Adam, „a doua facere a omului” care „trece de la nefiinÅ£ă la existenÅ£ă” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit.): „Niciunul dintre evenimentele care s-au desfăÅŸurat de-a lungul secolelor sub ochii lui Dumnezeu nu este mai folositor fiecăruia dintre noi, nici mai dumnezeiesc de­cât ceea ce Å£ine de naÅŸterea lui Hristos pe care o sărbătorim astăzi. Da, Cuvântul cel de mai înainte de veacuri ÅŸi necuprins, Stăpânul universului, precum un vagabond fără adăpost, fără locuinÅ£ă, s-a născut astăzi într-o peÅŸteră. (...) Dumnezeu, Cuvântul născut din Dumnezeu, Åži-a limitat fiinÅ£a cum nu se poate închipui ÅŸi s-a scoborât din înălÅ£imi până la extremitatea naturii omeneÅŸti, pe care a făcut-o de ace­eaÅŸi fiinÅ£ă cu fiinÅ£a Lui. El S-a smerit, a împărtăÅŸit nevoinÅ£ele noastre omeneÅŸti ÅŸi a făcut astfel realităÅ£i superioare din cele inferioare, sau mai curând le-a unit pe amândouă, contopind natura omenească ÅŸi cea dumnezeiască (... ) Da, viaÅ£a în toată plinătatea ei, suverană ÅŸi veÅŸnică, natura cea prea înÅ£eleaptă ÅŸi atotputernică s-a unit cu natura care fusese înÅŸelată din pricina nebăgării de seamă, ÅŸi care din cau­za neputinÅ£ei ei era robită celui viclean ÅŸi, fiind lipsită de viaÅ£a dumnezeiască, zăcea în adâncurile ia­dului; astfel încât ea poate zămisli într-însa înÅ£elepciunea, puterea, libertatea ÅŸi viaÅ£a fără de păcat” (Sf. Grigorie Palama - Omilie la NaÅŸterea Domnului).