Adevăraţii învăţători pe care îi cunoaşte lumea de astăzi, sau cei pe care i-a cunoscut omenirea de altădată, sunt sau au fost buni doar în parte, în funcţie de cât de mult învăţătura lor a fost întemeiată pe credinţa în Dumnezeu. Unul este Învăţătorul nostru şi doar singur Lui i se poate atribui acest califi­cativ de bun în mod absolut, prin urmare, dacă bun este Învăţătorul, bună este şi învăţătura Lui şi orice creştin care doreşte să fie bun va deveni bun doar dacă se va împărtăşi din bu­nătatea lui Dumnezeu, împlinind învăţătura şi poruncile date de Cel Bun. Sfântul Apostol Pavel dă şi el mărturie scriindu-i ucenicului său, Sfântului Apostol Timotei, în prima sa epistolă: „vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bu­nei învăţături căreia ai urmat" (1 Timotei 4, 6) şi îl încredinţează mai apoi că: „Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea" (1 Timotei 4, 9).

Am văzut că izvorul bunătăţii este Dumnezeu. De unde dar este răutatea? Pentru că nu este fi­rească, răutatea nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol. Răutatea dispare de acolo unde se iveş­te bunătatea lui Dumnezeu, la fel cum piere în­tunericul în prezenţa luminii.

Aşadar, avem nevoie de bunătate pentru a învinge răul. Dar pentru a o dobândi, trebu­ie mai înainte să ştim că ea, bunătatea, este fi­rescul lui Dumnezeu, firescul iubirii, deci tre­buie să fie şi firescul omului care este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Bunătatea este pentru om deopotrivă un dar al lui Dumnezeu şi virtute pe care omul tre­buie să o dobândească prin nevoinţă duhov­nicească.

Harului Sfântului Duh, Cel care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte", împărtăşit nouă în urma nevoinţei duhovniceşti, face ca bunătatea să se manifeste în noi în chip firesc atunci când există conlu­crare între om şi Dumnezeu. A crede că sun­tem buni fără harul lui Dumnezeu şi a ne lăuda cu aceasta – sau chiar a aştepta să fim lă­udaţi – este o mare înşelare.

Toate bunătăţile cereşti şi pământeşti de care ne împărtăşim la acest slăvit şi luminat praznic sunt o chezăşie a bunătăţilor celor veş­nice la care sunt chemaţi toţi oamenii, din toa­te timpurile şi din toate locurile. Şi pentru că vorbim de darurile care ne vin de la Dumnezeul cel Bun, v-aş mai aminti de unul, pe care sun­tem invitaţi cu toţii să-l conştientizăm şi să-l punem în valoare, anume darul bunăvoirii.

Să ne amintim de urarea pe care au făcut-o păstorilor îngerii binevestitori ai Naşterii prun­cului Iisus în ieslea din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Vedem că îngerii ne urează ca între noi, oamenii, să fie bunăvoire şi desigur că aceasta este şi vo­inţa lui Dumnezeu, pentru că îngerii nu fac altceva decât să ne transmită cu credincioşie voinţa Domnului. Fără îndoială că Dumnezeu, voind ca noi să înmulţim bunăvoirea între noi, ne dă şi harul împlinirii ei mai cu seamă la acest praznic al Naşterii Fiului Său.

Să ne bucurăm aşadar şi să primim cu ini­ma curată şi deschisă acest har şi dar, pe care să-l înmulţim între noi, oamenii, ca astfel să creştem în dragostea Lui Dumnezeu „Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ce­ruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească” (Efeseni 1, 3), iar această sărbătoare a bucu­riei, a Naşterii Mântuitorului nostru cel Bun, să ne facă şi pe noi buni, asemenea chipului Său cel blând şi bun, să ne bucure sufletele mereu, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Vă urez din toată inima să petreceţi Sfintele Sărbători în pace, sănătate şi spor duhovni­cesc. La mulţi ani!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei