Prezența și lucrarea Bisericii în lume ca extindere a lui Hristos în umanitate¹ este măr­turisitoare prin persoane – mădulare vii –, co­munități și tot ceea ce exprimă dimensiunea instituită și instituțională². Mântuitorul nu s-a mulțumit să impună lumii poruncile sale prin puterea sa dumnezeiască. El a ales persoane³, oameni obișnuiți, cu slăbiciuni și calități și din această realitate umană firească a realizat o co­muniune de persoane, unite prin lucrarea Duhului Sfânt într-un corp eclezial al cărui cap este El însuși⁴. Hristos a instituit și modalități de manifestare a comuniunii în Duhul Sfânt, prin care lucrarea nevăzută a ha­rului să fie perceptibilă atât sufletului, cât și trupului⁵. Astfel putem înțelege că în concepția ortodoxă nu putem vorbi niciodată în mod izolat despre un aspect lumesc al Bisericii, ci acel aspect este luat în considerare în raport cu Hristos și cu Duhul Sfânt⁶.

Prin Întrupare, Hristos a făcut accesibilă lumii create Împărăția Cerurilor, și astfel în Biserică se reîntâlnesc Împărăția Cerurilor și întreagă Creația. În Pseudo-epistola Sfântului Clement al Romei se arată că prima Biserică a fost creată înainte de a fi făcute soarele și luna, și ea a apărut în ultimele zile pentru a ne mântui⁷. În Păstorullui Hermas, femeia care închipuie Biserica este bătrână pentru că a fost creată prima, înaintea tuturor lucrurilor.⁸ Sfântul Ignatie al Antiohiei prezintă Biserica drept un dar dumnezeiesc în care înglobează Cerul și pământul, iar Ipolit Romanul o vede ca o comunitate sfântă prefigurând realitatea eshatologică⁹. Biserica este astfel cadrul în care se întâlnește lumea creată cu viitorul eshatologic care este adus în prezent prin Iisus Hristos¹⁰.

Astfel putem înțelege că așa cum în Hristos se întâlnesc cele două firi: dumne­zeiască și omenească (neîmpărțite și nedes­părțite, neamestecate și neschimbate), în Biserică se întâlnesc dimensiunea eshatologică-sacramentală și cea instituțională¹¹. În același mod manifestat și în Taina Întrupării, între cele două există un echilibru rânduit de Dumnezeu. Instituționalul nu îngrădește Taina, iar identitatea eshatologică-sacramen- tală nu ne ține departe de realitate. Echilibrul dintre cele două dimensiuni este unul inspi­rat de perihoreza treimică. Fără acesta, dacă s-ar accentua dimensiunea instituțională, atunci ar fi exacerbat lumescul și Biserica ar pierde consistența spirituală și eficacitatea mărturiei¹², iar dacă s-ar accentua dimensi­unea sacramental-eshatologică, atunci s-ar ajunge la o diminuare a contactului cu reali­tatea cotidiană.

Mitropolitul Ioanis Zizoulas arată că Biserica este o icoană a Împărăției Cerurilor. Acest caracter iconic subliniază faptul că Biserica este atât de transparentă în instituțiile și struc­turile sale încât permite realităților eshatologice să se reflecte în ele, mai ales în cult, dar această realitate marchează inclusiv manifestarea instituțională¹³, care este și o permanenti­zare a evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt. Toate instituțiile Bisericii care au o utilitate pur temporală au o importanță utilitară, dar ele sunt mijloace ale Bisericii. Cu toate acestea mijloacele pe care Biserica le folosește trebuie să-i cinstească identitatea și să o pună în valoare. Mijloacele lumești ajută Biserica să intre în contact cu lumea și să-i transmită fermen­tul Împărăției lui Dumnezeu¹⁴, dar nu trebuie să pierdem din vedere că și lumea exercită o influență secularizantă asupra Bisericii. Din aceast motiv, Biserica prin toate mădularele și organismele ei trebuie să manifeste o stare de veghe asigurând o subordonare a tuturor ma­nifestărilor ei de mărturisire a credinței, cultice și de organizare instituțională, conștiinței Bisericești care este vector de coerență, consecvență și unitate¹⁵.

Organizarea instituțională a Bisericii are vocația de a sluji lucrarea pastoral-misionară și a o face eficientă într-un context socio-cultural cu o mentalitate instituțională. Biserica a dovedit în timp că are capacitatea și îndrăzneala de a se înzestra cu noi oficii bisericești, de a concepe noi structuri de organizare bisericească, abordând cu seninătate și luciditate încercările la care trebuie să facă față, identificând noi soluții compatibile cu exigențele doctrinare și cu Tradiția canonică.

Anumite instituții canonice au apărut în Biserică prin asumarea responsabilă din punct de vedere misionar a dinamismului instituțional. În același timp, nu putem spune că aceste instituții apărute datorită unor noi nevoi și datorită unor circumstanțe canonice, istorice și socio-politice specifice nu ar avea o deplină autoritate canonică. Dinamismul instituțional nu relativizează tradiția canonică, ci dimpotrivă, este o trăire a acesteia în circumstanțe specifice, pentru ca lu­crarea mântuitoare să fie continuu lucrătoare.

Dacă în primele secole Biserica a știut să se folosească de mecanismele existente, ba chiar a arătat că este obligatorie folosirea acelor mijloace instituționale pentru a dinamiza misiu­nea, de ce nu am avea o atitudine similară în societatea contemporană? Considerăm că Biserica trebuie să găsească echilibrul corect între îndrăzneala în manifestarea dinamismu­lui instituțional și statornicia în privința fidelității față de Tradiția canonică. Raportul corect dintre cele două dimensiuni se validează în primul rând prin eficacitatea misiunii și impac­tul acesteia în societate.

Note: