(1 TESALONICIENI 5, 17)

„Cel care Îl iubeÅŸte pe Domnul îÅŸi aminteÅŸte de El în orice vreme, iar amintirea de Dumnezeu dă naÅŸtere rugăciunii. Dacă nu-ti aminteÅŸti de Domnul, nu te vei putea ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va menÅ£ine în iubirea lui Dumnezeu, căci numai prin rugăciune se pogoară harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune omul se păzeÅŸte de păcat, căci duhul omului aflat în stare de rugăciune se contopeÅŸte cu Dumnezeu. El stă cu smerenie în faÅ£a Domnului pe Care sufletul lui Îl cunoaÅŸte. (...) Dumnezeu dăruieÅŸte rugăciunea celui ce se roagă, dar rugăciunea pe care o facem numai din obiÅŸnuinÅ£ă, fără a avea inima frântă din pricina păcatelor noastre, nu este primită de Domnul. ( ... ) Bisericile ne sunt date pentru rugăciune (...), dar tu nu poÅ£i lua biserica cu tine ÅŸi nici nu ai întotdeauna cărÅ£i, în vreme ce rugăciunea lăuntrică este întotdeauna cu tine. (... ) Pentru cel care se roagă înlăuntrul sufletului, lumea întreagă devine un templu,”

SFÂNTUL SILUAN, „Scrieri - Despre rugăciune”

Dacă observăm gândurile ÅŸi simÅ£ă­mintele ce se perindă în mintea ÅŸi în inima noastră de-a lungul zilei, vom putea cunoaÅŸte cu uÅŸurinÅ£ă care este stă­pânul pe care am ales să-l slujim: Dumnezeu sau Mamona. Această alegere inevitabilă ÅŸi permanentă între două forÅ£e de atracÅ£ie opu­se care se exercită asupra sufletului ÅŸi cugetu­lui nostru este funcÅ£ia principală a conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti, care se manifestă clipă de clipă ÅŸi în orice împrejurare a vieÅ£ii noastre, cu sau fără ÅŸtiinÅ£a noastră, dat fiind că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî ÅŸi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi ÅŸi pe celălalt îl va dispreÅ£ui; nu puteÅ£i să slujiÅ£i lui Dum­nezeu ÅŸi lui mamona” (Mt. 6, 24).

Gândurile fiind roadele duhului nostru, ele sunt ceea ce suntem, căci „după roadă se cunoaÅŸte pomul” (Mt. 12, 33). Iar rădăcina po­mului care produce gândurile se află în inima noastră, „căci din inimă ies: gânduri rele, uci­deri, adultere, desfrânări, furtiÅŸaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20). Gândurile rele sunt aseme­nea unor emanaÅ£ii toxice ale sufletului căzut în păcat, care otrăvesc atât cugetul nostru, cât ÅŸi duhul celor din jur, căci energia noastră spi­rituală, bună sau rea, se comunică, pe căi vă­zute sau nevăzute, semenilor noÅŸtri ÅŸi mediu­lui înconjurător: „Tot ceea ce se petrece pe acest pământ, toate lucrurile bune, ca ÅŸi tot ce este ne­gativ, totul provine din gândire. Trebuie deci să ne dăm multă străduinÅ£ă, căci suntem de fapt un aparat care produce ÅŸi difuzează gânduri, radi­aÅ£ii de gânduri prin care ne exercităm influenÅ£a asupra tuturor fiinÅ£elor gânditoare, ca ÅŸi asupra lumii animale ÅŸi a universului vegetal” (StareÅ£ul Tadei – Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt).

Duhul omului este incapabil să lupte sin­gur împotriva gândurilor necurate ÅŸi tendin­Å£elor dăunătoare, în măsura în care acestea iz­vorăsc din el însuÅŸi, aÅŸa cum un organism bolnav produce propria sa boală ÅŸi nu se poa­te vindeca prin sine însuÅŸi: „Nimeni nu se poa­te mântui prin propriile sale puteri” (Arhim. Sofronie). AÅŸa cum un bolnav trebuie să se adreseze unui medic pentru a-i cere tratamen­tul adaptat ÅŸi leacurile necesare vindecării lui, tot aÅŸa sufletul infectat de virusul molipsitor al păcatului trebuie să se adreseze lui Dumne­zeu, căci numai El are puterea ÅŸi cunoaÅŸte mij­loacele de a ne vindeca de veninul celui rău, care otrăveÅŸte ÅŸi vlăguieÅŸte organismul spiri­tual al omului căzut în păcat: „Atunci când ini­ma noastră se revoltă împotriva răului care stă­pâneÅŸte în lume ÅŸi în noi înÅŸine, atunci când ne-am străduit să-l combatem ÅŸi ne-am dat seama de neputinÅ£a bunei noastre voinÅ£e, atunci simÅ£im ne­voia irezistibilă de a afla o altă voinÅ£ă, o voinÅ£ă care nu numai doreÅŸte binele, dar îl conÅ£ine în sine ÅŸi poate astfel să ne transmită puterea lui. Această voinÅ£ă există (...). Ea ni se dezvăluie prin credinÅ£ă, ÅŸi ne unim cu ea prin rugăciune” (Vladimir Soloviov – Bazele vieÅ£ii spirituale).

Binele ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu sunt unul ÅŸi acelaÅŸi lucru. Prin urmare, de fiecare dată când voinÅ£a noastră se depărtează de Dum­nezeu, ea se depărtează în acelaÅŸi timp de Bine. Din nefericire pentru noi ÅŸi pentru lume, cea mai mare parte a timpului Dum­nezeu este absent din mintea ÅŸi viaÅ£a omului modern: „Atâta timp cât urmăm voinÅ£a noas­tră proprie ÅŸi voinÅ£a acestei lumi, este ca ÅŸi cum Dumnezeu nu există pentru noi” (Vladimir Soloviov, op. cit.). Åži, dat fiind că omul nu poate face binele fără ajutorul lui Dumnezeu – „fără Mine nu puteÅ£i face nimic” (In. 15, 5) –, el se află fără apărare în faÅ£a puterilor răului, căci cel care nu face voinÅ£a lui Dumnezeu face voinÅ£a lui Mamona. Grijile noastre pămân­teÅŸti, lăcomia, dorinÅ£ele necurate, pizma, invidia, lupta pentru putere ÅŸi toate celelalte preo­cupări ÅŸi patimi lumeÅŸti care ne stăpânesc gândul ÅŸi inima cât e ziua de lungă sunt tot atâtea lanÅ£uri ce ne Å£in legaÅ£i de această lume, care se află, după căderea lui Adam, în puterea lui Mamona. Răul care a intrat în lume ÅŸi în fiinÅ£a noastră nu poate fi combătut ÅŸi învins decât prin Binele care vine de la Mântuitorul nostru, iar acest Bine nu poate veni la noi decât prin rugăciune: „Este absolut necesar să stăm în rugăciune cât mai mult timp posibil, pentru ca pute­rea invincibilă a lui Hristos să pătrundă în noi ÅŸi să ne dea tăria de a rezista influenÅ£elor distru­gătoare”(Arhim. Sofronie – Rugăciunea, experienÅ£a vieÅ£ii veÅŸnice).Rostul principal al rugă­ciunii este de a cere ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată când sufletul nostru este atacat sau ispitit de cel rău, cu alte cuvinte de-a lungul întregii zile: „A ne ruga înseamnă de multe ori a expune în faÅ£a lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciune, acedie, îndoială, teamă, în­grijorare, deznădejde – într-un cuvânt, tot ce este legat de condiÅ£iile existenÅ£ei noastre. Expunem deci starea noastră, dar fără să căutăm o exprimare elegantă sau chiar o înlănÅ£uire logică... Dese­ori, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu dă naÅŸtere unei rugăciuni care ia forma unui dialog” (Arhim. Sofronie).

Cugetul omenesc fiind hărÅ£uit ÅŸi atacat fără încetare de puterile răului, trebuie să păs­trăm în fiecare clipă ÅŸi în orice împrejurare legătura vitală cu Dumnezeu, printr-o rugă­ciune neîntreruptă, care poate lua forme tot atât de multiple ÅŸi diverse ca ÅŸi diferitele as­pecte ale vieÅ£ii noastre, înglobând astfel în­treaga noastră existenÅ£ă. „Rugăciunea duhov­nicească fundamentală este aceasta: mintea ÅŸi inima noastră să fie nedespărÅ£ite de Dumnezeu, în orice clipă ÅŸi oriunde ne-am afla. EsenÅ£ialul este de a păstra întotdeauna în sufletul nostru simÅ£ământul prezenÅ£ei lui Dumnezeu. «Aceas­ta înlocuieÅŸte toate regulile orânduite ale rugă­ciunii ÅŸi constituie o rugăciune permanentă», aÅŸa cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul” (Arhim. Ilie Cleopa – Mari duhovnici români des­pre rugăciune).Dacă avem mereu prezentă în cuget ÅŸi în inimă amintirea de Dumnezeu, to­tul devine rugăciune: gândurile noastre, bune sau rele, suferinÅ£ele ÅŸi bucuriile noastre, fap­tele noastre bune sau rele, cuvintele noastre ÅŸi tăcerea, munca ÅŸi odihna, relaÅ£iile noastre personale ÅŸi profesionale, succesele ÅŸi eÅŸecu­rile noastre, chiar ÅŸi păcatele noastre, totul este o ocazie de a ne aminti de Dumnezeu ÅŸi de a menÅ£ine, într-o formă sau alta, legătura cu El, cerându-I ajutorul ÅŸi ocrotirea, mărturisindu-I slăbiciunile ÅŸi păcatele noastre, mulÅ£umindu-I pentru darurile Sale ÅŸi încredinÅ£ându-I întreaga noastră existenÅ£ă. Într-un cuvânt, trebuie să stabilim o relaÅ£ie persona­lă cu Dumnezeu, întocmai ca relaÅ£ia cu pro­pria noastră viaÅ£ă: „RelaÅ£iile mele cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. NoÅ£iunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relaÅ£ii personale. În afară de aceasta, nu există iubire între om ÅŸi Dumnezeu. În afară de aceasta, nu există ÅŸi nu poate exista o cunoaÅŸtere existenÅ£i­ală a lui Dumnezeu. În afară de aceasta, totul este înghiÅ£it de moarte, totul se cufundă în nefi­inÅ£ă” (Arhim. Sofronie, op. cit.).

Dacă rupem contactul cu Dumnezeu, pier­dem contactul cu propria noastră viaÅ£ă. Cel care, din neglijenÅ£ă sau lenevire spirituală, uită să menÅ£ină această legătură vie ÅŸi permanen­tă cu Dumnezeu este tot atât de nebun ÅŸi ires­ponsabil ca un bolnav care ar uita să ia medi­camentele care i-ar putea salva viaÅ£a: „Cel care nu se roagă este foarte uÅŸor poticnit ÅŸi cade în is­pită ÅŸi în păcate, neavând nicio legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă n-are nicio pu­tere în lupta cu ispitele vieÅ£ii. El este ca un ostaÅŸ fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul. (...) Este ca un peÅŸ­te pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur” (Arhim. Sofian Boghiu – Mari duhovnici ro­mâni despre rugăciune).

Adevărata rugăciune, cu sau fără cuvinte, este o prezenÅ£ă permanentă a lui Dumnezeu în cugetul ÅŸi în inima noastră, în toate împre­jurările vieÅ£ii, prezenÅ£ă tot atât de necesară su­fletului nostru ca ÅŸi apa ÅŸi hrana pentru trupul de carne: „Rugăciunea este cel dintâi dar al lui Dumnezeu, cu care se dobândesc toate darurile. Pentru ca un cerÅŸetor să primească milostenie trebuie să întindă mâna, pentru ca un prunc să primească hrană trebuie să deschidă gura (...)”; tot aÅŸa, „rugăciunea este mâna întinsă pentru primirea darurilor de la Dumnezeu, este gura deschisă pentru gustarea hranei cereÅŸti. (...) Fără rugăciune, viaÅ£a noastră duhovnicească flămân­zeÅŸte, însetează ÅŸi moare” (Arhim. Arsenie Boca – Mari duhovnici români despre rugăciune).