Rugați-vă neîncetat

Dacă observăm gândurile și simță­mintele ce se perindă în mintea și în inima noastră de-a lungul zilei, vom putea cunoaște cu ușurință care este stă­pânul pe care am ales să-l slujim: Dumnezeu sau Mamona. Această alegere inevitabilă și permanentă între două forțe de atracție opu­se care se exercită asupra sufletului și cugetu­lui nostru este funcția principală a conștiinței omenești, care se manifestă clipă de clipă și în orice împrejurare a vieții noastre, cu sau fără știința noastră, dat fiind că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dum­nezeu și lui mamona” (Mt. 6, 24).

Gândurile fiind roadele duhului nostru, ele sunt ceea ce suntem, căci „după roadă se cunoaște pomul” (Mt. 12, 33). Iar rădăcina po­mului care produce gândurile se află în inima noastră, „căci din inimă ies: gânduri rele, uci­deri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20). Gândurile rele sunt aseme­nea unor emanații toxice ale sufletului căzut în păcat, care otrăvesc atât cugetul nostru, cât și duhul celor din jur, căci energia noastră spi­rituală, bună sau rea, se comunică, pe căi vă­zute sau nevăzute, semenilor noștri și mediu­lui înconjurător: „Tot ceea ce se petrece pe acest pământ, toate lucrurile bune, ca și tot ce este ne­gativ, totul provine din gândire. Trebuie deci să ne dăm multă străduință, căci suntem de fapt un aparat care produce și difuzează gânduri, radi­ații de gânduri prin care ne exercităm influența asupra tuturor ființelor gânditoare, ca și asupra lumii animale și a universului vegetal” (Starețul Tadei – Pace și bucurie în Duhul Sfânt).

Duhul omului este incapabil să lupte sin­gur împotriva gândurilor necurate și tendin­țelor dăunătoare, în măsura în care acestea iz­vorăsc din el însuși, așa cum un organism bolnav produce propria sa boală și nu se poa­te vindeca prin sine însuși: „Nimeni nu se poa­te mântui prin propriile sale puteri” (Arhim. Sofronie). Așa cum un bolnav trebuie să se adreseze unui medic pentru a-i cere tratamen­tul adaptat și leacurile necesare vindecării lui, tot așa sufletul infectat de virusul molipsitor al păcatului trebuie să se adreseze lui Dumne­zeu, căci numai El are puterea și cunoaște mij­loacele de a ne vindeca de veninul celui rău, care otrăvește și vlăguiește organismul spiri­tual al omului căzut în păcat: „Atunci când ini­ma noastră se revoltă împotriva răului care stă­pânește în lume și în noi înșine, atunci când ne-am străduit să-l combatem și ne-am dat seama de neputința bunei noastre voințe, atunci simțim ne­voia irezistibilă de a afla o altă voință, o voință care nu numai dorește binele, dar îl conține în sine și poate astfel să ne transmită puterea lui. Această voință există (...). Ea ni se dezvăluie prin credință, și ne unim cu ea prin rugăciune” (Vladimir Soloviov – Bazele vieții spirituale).

Binele și voința lui Dumnezeu sunt unul și același lucru. Prin urmare, de fiecare dată când voința noastră se depărtează de Dum­nezeu, ea se depărtează în același timp de Bine. Din nefericire pentru noi și pentru lume, cea mai mare parte a timpului Dum­nezeu este absent din mintea și viața omului modern: „Atâta timp cât urmăm voința noas­tră proprie și voința acestei lumi, este ca și cum Dumnezeu nu există pentru noi” (Vladimir Soloviov, op. cit.). Åži, dat fiind că omul nu poate face binele fără ajutorul lui Dumnezeu – „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5) –, el se află fără apărare în fața puterilor răului, căci cel care nu face voința lui Dumnezeu face voința lui Mamona. Grijile noastre pămân­tești, lăcomia, dorințele necurate, pizma, invidia, lupta pentru putere și toate celelalte preo­cupări și patimi lumești care ne stăpânesc gândul și inima cât e ziua de lungă sunt tot atâtea lanțuri ce ne țin legați de această lume, care se află, după căderea lui Adam, în puterea lui Mamona. Răul care a intrat în lume și în ființa noastră nu poate fi combătut și învins decât prin Binele care vine de la Mântuitorul nostru, iar acest Bine nu poate veni la noi decât prin rugăciune: „Este absolut necesar să stăm în rugăciune cât mai mult timp posibil, pentru ca pute­rea invincibilă a lui Hristos să pătrundă în noi și să ne dea tăria de a rezista influențelor distru­gătoare”(Arhim. Sofronie – Rugăciunea, experiența vieții veșnice).Rostul principal al rugă­ciunii este de a cere ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată când sufletul nostru este atacat sau ispitit de cel rău, cu alte cuvinte de-a lungul întregii zile: „A ne ruga înseamnă de multe ori a expune în fața lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciune, acedie, îndoială, teamă, în­grijorare, deznădejde – într-un cuvânt, tot ce este legat de condițiile existenței noastre. Expunem deci starea noastră, dar fără să căutăm o exprimare elegantă sau chiar o înlănțuire logică... Dese­ori, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu dă naștere unei rugăciuni care ia forma unui dialog” (Arhim. Sofronie).

Cugetul omenesc fiind hărțuit și atacat fără încetare de puterile răului, trebuie să păs­trăm în fiecare clipă și în orice împrejurare legătura vitală cu Dumnezeu, printr-o rugă­ciune neîntreruptă, care poate lua forme tot atât de multiple și diverse ca și diferitele as­pecte ale vieții noastre, înglobând astfel în­treaga noastră existență. „Rugăciunea duhov­nicească fundamentală este aceasta: mintea și inima noastră să fie nedespărțite de Dumnezeu, în orice clipă și oriunde ne-am afla. Esențialul este de a păstra întotdeauna în sufletul nostru simțământul prezenței lui Dumnezeu. «Aceas­ta înlocuiește toate regulile orânduite ale rugă­ciunii și constituie o rugăciune permanentă», așa cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul” (Arhim. Ilie Cleopa – Mari duhovnici români des­pre rugăciune).Dacă avem mereu prezentă în cuget și în inimă amintirea de Dumnezeu, to­tul devine rugăciune: gândurile noastre, bune sau rele, suferințele și bucuriile noastre, fap­tele noastre bune sau rele, cuvintele noastre și tăcerea, munca și odihna, relațiile noastre personale și profesionale, succesele și eșecu­rile noastre, chiar și păcatele noastre, totul este o ocazie de a ne aminti de Dumnezeu și de a menține, într-o formă sau alta, legătura cu El, cerându-I ajutorul și ocrotirea, mărturisindu-I slăbiciunile și păcatele noastre, mulțumindu-I pentru darurile Sale și încredințându-I întreaga noastră existență. Într-un cuvânt, trebuie să stabilim o relație persona­lă cu Dumnezeu, întocmai ca relația cu pro­pria noastră viață: „Relațiile mele cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. Noțiunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relații personale. În afară de aceasta, nu există iubire între om și Dumnezeu. În afară de aceasta, nu există și nu poate exista o cunoaștere existenți­ală a lui Dumnezeu. În afară de aceasta, totul este înghițit de moarte, totul se cufundă în nefi­ință” (Arhim. Sofronie, op. cit.).

Dacă rupem contactul cu Dumnezeu, pier­dem contactul cu propria noastră viață. Cel care, din neglijență sau lenevire spirituală, uită să mențină această legătură vie și permanen­tă cu Dumnezeu este tot atât de nebun și ires­ponsabil ca un bolnav care ar uita să ia medi­camentele care i-ar putea salva viața: „Cel care nu se roagă este foarte ușor poticnit și cade în is­pită și în păcate, neavând nicio legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă n-are nicio pu­tere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul. (...) Este ca un peș­te pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur” (Arhim. Sofian Boghiu – Mari duhovnici ro­mâni despre rugăciune).

Adevărata rugăciune, cu sau fără cuvinte, este o prezență permanentă a lui Dumnezeu în cugetul și în inima noastră, în toate împre­jurările vieții, prezență tot atât de necesară su­fletului nostru ca și apa și hrana pentru trupul de carne: „Rugăciunea este cel dintâi dar al lui Dumnezeu, cu care se dobândesc toate darurile. Pentru ca un cerșetor să primească milostenie trebuie să întindă mâna, pentru ca un prunc să primească hrană trebuie să deschidă gura (...)”; tot așa, „rugăciunea este mâna întinsă pentru primirea darurilor de la Dumnezeu, este gura deschisă pentru gustarea hranei cerești. (...) Fără rugăciune, viața noastră duhovnicească flămân­zește, însetează și moare” (Arhim. Arsenie Boca – Mari duhovnici români despre rugăciune).