Eram mare, sau mic, dar totuÅŸi mi se părea că sunt des­tul de mare să înÅ£eleg mai multe decât cei din jur cre­deau că înÅ£eleg, chiar dacă pe ascuns, atunci când pă­rinÅ£ii mă lăsau singur aca­să, când răceala acapara mai toată clasa ÅŸi trebuia să ne doftoricim la cald, fugeam la biserică, iar din cei câÅ£iva bănuÅ£i pe care îi găseam în pan­talonii lui tata cumpăram lumânări pe care le aprindeam cu atâta bucurie în lumânărarile din faÅ£a icoanelor împărăteÅŸti încât deodată parcă îmi trecea toată răceala. Bătrânelul de la uÅŸa bisericii, care de-abia se vedea de sub co­ÅŸul cu lumânări, când îi întindeam mâna cu bănuÅ£ii de la tata mă întreba: „Pentru cine aprinzi, pentru vii sau răposaÅ£i?”, iar eu, cu un glas foar­te serios, îi răspundeam: „Pentru ambii!” Îi răspundeam cu aÅŸa o seriozitate, de parcă aÅŸ fi mers de o viaÅ£ă la biserică, dar viaÅ£a mea de-abia începea, ÅŸi chiar dădeam din umeri, oarecum cu nedumerire, oare nu ÅŸtie că-i pomenesc pe toÅ£i, cum să nu-i pome­neÅŸti pe toÅ£i? După ce aprindeam lumânările ÅŸi nu uitam să-L rog pe Dum­nezeu să mă ajute totuÅŸi ÅŸi la ÅŸcoală, că El ÅŸtia bine că nici unui copil pe lumea asta nu-i place să meargă la ÅŸcoală, dar ce să facem, nu putem fi mereu bol­navi, trebuia, mai devreme sau mai târziu, să mergem la ÅŸcoală, mă îndreptam spre casă, ca nu cumva părinÅ£ii să ÅŸtie că am lipsit.

În drum spre casă, treceam pe lângă piaÅ£ă, iar în piaÅ£ă, în fiecare zi, la marginea unui gard stătea un orb, era acelaÅŸi orb de ani de zile, eu treceam dintr-o clasă în alta ÅŸi chiar am ajuns ÅŸi la liceu, dar acel orb era tot în piaÅ£ă în fiecare zi. Timpul trecea, zilele erau unele mai luminoa­se, altele mai furtunoase, erau zile cu soare, erau zile cu ploaie, zile în care ningea aÅŸa de tare în­cât nu se vedea om cu om, iar acel orb stătea la marginea gardului, lângă piaÅ£ă. Atât de mult se confunda cu peisajul încât nimeni nu-l obser­va, iar el era acolo, era acolo când prima dată mă întorceam de la biserică ÅŸi după ani de zile tot acolo stătea, stătea ÅŸi nu deranja pe nimeni. Acel orb stătea ÅŸi cânta la acordeon, era un acor­deon cu adevărat vechi, doar în filmele despre război mai vezi aÅŸa acordeoane, iar acel orb avea un acordeon din acela ÅŸi cânta la o margine de drum, cânta de dimineaÅ£a până seara, iar de acor­deon avea lipită o conservă de tablă cu gura tă­iată, în care cei ce treceau mai aruncau din când în când puÅ£in mărunÅ£iÅŸ ce rămânea pe fundul buzunarelor ÅŸi din acea milostenie orbul trăia, trăia zi de zi, trăia an de an ÅŸi dădea slavă lui Dumnezeu, Care se milostivea de un biet orb.

Nu toÅ£i trecătorii erau la fel de milostivi, unii erau răutăcioÅŸi ÅŸi, în bătaie de joc, arun­cau în cutia de conserve pietricele în loc de bani, dar orbul nu spunea nimic, chiar dacă după mai mult timp am înÅ£eles că îÅŸi dădea seama prea bine că cei din jur râdeau de el, to­tuÅŸi el cânta la acordeon, iar la fiecare zgomot de bănuÅ£ care atingea fundul conservei rugi­nite de ploaie ÅŸi de amar de viaÅ£ă, pleca sme­rit capul mulÅ£umind milostivului trecător, continuându-ÅŸi cântarea cu aceeaÅŸi dragoste ca ÅŸi mai înainte. Câteodată tinicheaua suna mai des, dar erau zile în care nu suna deloc, iar asta însemna că în acea zi probabil că orbul va pos­ti post negru, ÅŸi asta era o bucurie la fel de mare ca atunci când pe masă era măcar un colÅ£ de pâine, căci totuÅŸi aÅŸa a rânduit Domnul.

De multe ori mai degrabă treceam strada, ca să nu privesc în ochii orbului, ÅŸi mergeam pe cealaltă parte, dar chiar ÅŸi de pe cealaltă par­te a străzii îl auzeam cântând la acordeon ÅŸi mă opream, mă opream o clipă să ascult acea cântare care nu avea nimic deosebit în sine, era o cântare banală, pe care probabil am au­zit-o de zeci ÅŸi sute de ori, dar ochii, acei ochi, erau diferiÅ£i, căci trădau sufletul rănit al orbu­lui care trăia orice zi cu Domnul, iar a trăi, pen­tru el, însemna că Domnul aÅŸa a vrut.

Nimeni nu ÅŸtia că orbul cândva văzuse, era ca ÅŸi noi, era un tânăr plin de viaÅ£ă care trăia orice clipă cu bucurie, chiar ÅŸi atunci când a fost chemat în armată ÅŸi, la vârsta de numai 18 ani, a fost trimis la război în Afganistan, aco­lo unde nici astăzi războiul nu s-a terminat, chiar dacă marele imperiu sovietic a căzut. Într-o zi, pe câmpul de luptă, ca prin minune a rămas în viaÅ£ă, chiar dacă ÅŸi-a pierdut vede­rea în urma unei grenade care explodase în apropiere. Acel tânăr a fost dus acasă, între timp Uniunea Sovietică se destrămase, iar el a rămas fără nici o speranÅ£ă, patria pentru care luptase a pierit, aÅŸa cum pier toate cele lumeÅŸti, iar el a ieÅŸit în stradă la mila lui Dumnezeu ÅŸi a început să cânte, a început să cânte ceea ce le cânta colegilor de armată cu ani de urmă, cânta ceea ce auzise la radio, cânta ceea ce au­zise din bătrâni, cânta pur ÅŸi simplu...

Când treceam pe lângă orb îi dădeam o bancnotă, i-o apropiam de mână ÅŸi i-o puneam în palmă, iar el o băga în buzunar, înclina ca­pul, zicea mulÅ£umesc, iar apoi „spasibo” (în rusă), aÅŸa făcea cu toată lumea, ca nu cumva să su­pere pe cineva, să nu fie înÅ£eles că de fapt mul­Å£umea. Era atât de bucuros ÅŸi încerca să cân­te ceva mai special, ceva mai deosebit ÅŸi mai frumos, ÅŸi chiar dacă toate sunau la fel, pen­tru el era ceva cu totul aparte, iar dacă priveai atent vedeai o lacrimă jucăuÅŸă scăpând din ochii închiÅŸi ai orbului, deÅŸi încerca să o as­cundă, lacrima era mereu mai rapidă ÅŸi fugea atât de repede de parcă ar fi vrut să vestească bucuria din inima lui.

Mult timp a trecut până când am înÅ£eles cât de orb eram eu ÅŸi cât de bine vedea acel orb de la marginea drumului. Orbul pe care îl îndrăgisem Îl vedea pe Domnul în fiecare trecător... „Doamne, oare de ce nu Te vedeam si eu?” Orbul vedea dragostea tuturor, vedea bu­nătatea, vedea milostenia, orbul vedea virtu­tea ÅŸi puterea credinÅ£ei, orbul vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare zi ÅŸi fiecare zi era o zi în care doar Domnul îi arăta cu adevărat ce este taina mântuirii.

Atunci am înÅ£eles de ce orbii văd cu ade­vărat, de ce orbii trăiesc cu adevărat cu Dumnezeu, iar prin ei, prin milostenie ÅŸi prin dragoste, vedem ÅŸi noi un pic din Rai, chiar dacă suntem orbi...

Arhimandritul Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma