Prima constatare legată de rolul crucilor din Munții Apuseni și de pretutindeni este sacraliza­rea locului. O cruce postată la o intersecție de dru­muri, într-un anumit spațiu exprimă legătura omu­lui cu Dumnezeirea. Crucea îndumnezeiește locul. Acolo, pe cruce, e trupul lui Iisus Hristos, răstignit pentru mântuirea oamenilor, mai adesea prezent printr-un disc solar, cum e în cazul crucii celtice.

Majoritatea crucilor de pe Arieșul Mijlociu din Munții Apuseni sunt strâns legate de viața/tradiția agrar-pastorală a zonei urmând ciclurile agrare/pas­torale: imaș-țarină, într-un spațiu care nu depășește uneori ca diametru doi kilometri sau chiar mai pu­țin. Între două pâraie e imaș, dincolo de pârâu, e ța­rină și fiecare spațiu are într-un fel de centru al său o cruce, la care se oficiau slujbe religioase, sfeștanii de binecuvântare a stânelor, păstorilor și vitelor pen­tru înlăturarea duhurilor rele pentru a le feri de boli, de dezlănțuiri ale naturii. În țarină, la o asemenea cruce ca cea a Crocanilor, de Rusalii sau la Sânpetru, se oficia un mare maslu la care participau oamenii din satele comunelor Sălciua, Ponor, Baia de Arieș și din alte sate: Poșaga, Mogoș, când se sfințea apa cu care mai apoi se stropeau holdele, casele, colibe­le și vitele. O semnificație deosebită avea agapa din această zi, cu binecuvântarea bucatelor și oferirea de către gospodari celor din jur să guste din bucatele lor: Har din har, dar din dar se face!, pentru a da pu­tere de rodire anului.

Din Dealul Feții până la Crucea Crocanilor sunt patru cruci, una în Cărbunări (Crucea din Funduri) și una în dunga ce duce spre Fântâna

Cailor (Crucea Mică); în Meterg mai era o cruce undeva, dispărută; o altă cruce se afla pe drumul spre Fața Natului și o alta la După Stână, toate in­tegrate în spațiul ciclului agrar imaș-țarină.

Crucile din Lucaci (cea de piatră pusă de Codrescu pe pământul său), cea din Doștină – Crucea Bandî – și Crucea Porumbului din șaua din­tre Huda lui Papară și Vânătare marcau locurile de ritual religios din vecinătatea colibelor și stabulației gospodarilor.

De reținut e că majoritatea acestor cruci sunt celtice, au în centrul lor discul solar și motive ar­haice: rozete, zigzaguri, calea șerpuită, funia împle­tită, coarnele berbecului și alte motive care se gă­sesc pe diferite obiecte din gospodărie: furci de tors, lăzi de zestre, juguri, bâte, fluiere, codoriști de bici etc., toate exprimând o spiritualitate străveche, într-o stilizare artistică uimitoare, ce se poate con­stata cel mai expresiv pe țesăturile și cusăturile por­tului popular din zonă. Pe unele dintre crucile mari, ca aceea din vârful Citerii și cea de la Podul de pes­te Arieș din Sălciua de Sus e sculptat ochiul divin iar dedesubt e scris dictonul: „Ce ție nu-ți place/ Altuia nu-i face”, zicere cu efecte moralizatoare ime­diate.

Nu puține dintre aceste cruci au baza încastra­tă într-o piatră de moară sau de râșniță folosită ca masă de rugăciune, alteori piatra de moară sau de râșniță este plasată pe un stâlp independent lângă cruce, cum e cazul Crucii de la Podul de peste Arieș din Sălciua de Jos. Aceasta, ca și crucea mare de lângă podul din Sălciua de Sus sunt plasate în ve­cinătatea apei, pentru că aici se desfășura ritualul de la Bobotează.

Ce loc mai nimerit era decât să pui o cruce lân­gă fântâna dintre biserică și casa parohială, oare nu tot ca o sugestie a unei surse de viață și a sfințirii preajmei, a întregului complexul creștin, marcând desigur sacralitatea centrului satului?

Crucea, masivă, pusă acolo probabil în locul alteia între cele două războaie mondiale a devenit pentru oamenii necreștini ai dictaturii comuniste indezirabilă. După alungarea preotului și transfor­marea casei parohiale în cămin cultural, unde se ți­neau ședințele partidului comunist, locul rugăciu­nilor îl luase Internaționala, s-au făcut presiuni asupra sătenilor, acum membri ai partidului comu­nist, să taie din temelii crucea. Ei bine, oamenii s-au speriat, nu puteau face o asemenea ticăloșie și-ntr-o noapte au luat crucea cu pricina de acolo și-au pus-o în vârful Citerii, pisc de deal înalt căruia copiii mei îi spun Golgota, loc minunat din care crucea se vede de la mari depărtări.

În drumul spre acel loc de pierzanie din foste­le case parohiale se afla și Crucea Bandî, cea aflată în vecinătatea gospodăriei Băceștilor pe un gruișor de pe marginea drumului. Åži acestei cruci i-a fost pus gând rău și trebuia să dispară. Au luat-o Băceștii și au pus-o nu departe de biserica nouă, o cruce monument cu o vechime de circa 200 de ani. Veche fiind, recent unii săteni au înlocuit-o cu o cruce nouă cu care aveau să se mândrească. Am luat cru­cea aceasta minunată și piatra în care era încastra­tă și i-am găsit un loc nou, lângă cărăruia de La Carpen ce duce spre biserica nouă, foarte aproape de casa noastră.

În general crucile acestea pe care le numim ge­neric „de hotar”, de data aceasta nu doar pentru că ar hotărnici cât ar marca un spațiu, erau comanda­te meșterilor lemnari sau pietrari de către oameni înstăriți din sat și puse pe proprietățile lor cu evla­vie și speranță, speranța că crucea pe care a fost răs­tignit Cel Care a Înviat din morți va fi aceea care îi va ocroti și le va asigura bunăstarea și mântuirea.

O problemă deosebit de actuală este că aceste cruci, în majoritatea lor, sunt foarte vechi, iar cele de lemn, mai ales cele cărora le-a putrezit acoperi­șul, se află într-un avansat stadiu de degradare, ele nemaiîndeplinind azi, în întregime, rolul lor de al­tădată, diminuând sau chiar dispărând economia agrar-pastorală de altădată. Totuși, la unele dintre aceste cruci se mai oficiază slujbe religioase. A fost nevoie de un dezastru ca să se reia sfeștania de la crucea din Meterg, după ce prin anii 70/80 au fost trăsniți opt boi din ciurdă, ciudat lucru, din opt familii diferite.