I. Iisus-Hristos – izvorul speranÅ£ei

Tema propusă de ConferinÅ£a Bisericilor Europene pentru cea de a XIII-a Adunare Generală: „ChemaÅ£i la o singură speranÅ£ă în Hristos” este cât se poate de potrivită pentru perioada prin care trece astăzi atât această organizaÅ£ie, cât ÅŸi toate Bisericile din Europa. În vremurile acestea de criză financiară, de căutare a unor noi soluÅ£ii pentru ieÅŸirea din atâtea impasuri, creÅŸtinii trebuie să reflecteze împreună la ceea ce înseamnă pentru ei speranÅ£a în Hristos, sau, mai bine zis, cum pot ei mai bine să-ÅŸi armonizeze speranÅ£ele lor cu speranÅ£a cea una în Iisus Hristos, Domnul nostru.

În scrierile Noului Testament, speranÅ£a creÅŸtină este descrisă ca fiind „o speranÅ£ă mai bună”, prin care ne apropiem de Dumnezeu (cf. Evrei 7, 19). Această speranÅ£ă mai bună este identificată, de fapt, de Sfântul Apostol Pavel, cu Hristos ÎnsuÅŸi – „SperanÅ£a noastră” (cf. I Timotei 1, 1; Coloseni 1, 27).

Iisus Hristos este SperanÅ£a noastră deoarece El este deodată Dumnezeu desăvârÅŸit ÅŸi om deplin. El este Cel prin care „toate s-au făcut; ÅŸi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3); „toate s-au făcut prin El ÅŸi pentru El. El este mai înainte decât toate ÅŸi toate prin El sunt aÅŸezate… El este începutul, întâiul născut din morÅ£i, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăÅŸluiască toată plinirea. Åži printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 16-20).

Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu arătată către noi, este SperanÅ£a noastră pentru că El este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1, 15), Creatorul, Proniatorul ÅŸi destinaÅ£ia ultimă a lumii ÅŸi a existenÅ£ei create. El este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut, întrupat pentru noi oamenii ÅŸi pentru a noastră mântuire, după cum afirmă Sfântul Evanghelist Ioan, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaÅ£ă veÅŸnică” (Ioan 3, 16).

Iisus Hristos, Creatorul ÅŸi Mântuitorul lumii, este SperanÅ£a noastră pentru că prin El avem viaÅ£ă (cf. I Ioan 4, 9), Cuvântul lui Dumnezeu fiind trimis în lume de către Tatăl pentru ca lumea „viaÅ£ă să aibă ÅŸi încă din belÅŸug” (Ioan 10, 10). Sfântul Apostol Pavel spune că „viaÅ£a noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3), iar cei ce nu sunt în Hristos, sunt „lipsiÅ£i de nădejde ÅŸi fără de Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 12).

Iisus Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 8, 20), este SperanÅ£a noastră pentru că El este Adevărul suprem ÅŸi veÅŸnic (cf. Ioan 14, 6), Cel ce ieri ÅŸi azi ÅŸi în veci este AcelaÅŸi (cf. Evrei 13, 8), iar cuvântul Său este cuvântul adevărului (cf. Ioan 17, 17; I Tim. 2, 15).

Iisus Hristos, Biruitorul păcatului, al morÅ£ii ÅŸi al iadului, este SperanÅ£a noastră pentru că El este Pacea noastră, Cel ce a împăcat pe om cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 14), prin El având toÅ£i apropiere către Tatăl, într-un Duh (cf. Efeseni 2, 18).

Iisus Hristos, Miluitorul ÅŸi Binefăcătorul nostru, este SperanÅ£a noastră pentru că El a asumat firea umană, a curăÅ£it-o, a sfinÅ£it-o ÅŸi a ridicat-o în slavă, în intimitatea iubirii veÅŸnice a Preasfintei Treimi. Hristos-Domnul este UÅŸa care ne conduce în interiorul vieÅ£ii ÅŸi al comuniunii dumnezeieÅŸti, UÅŸa prin care dacă va intra cineva se va mântui (cf. Ioan 10, 9). De aici ÅŸi legătura intimă dintre speranÅ£ă ÅŸi mântuire afirmată în mod repetat de Noul Testament: „prin speranÅ£ă ne-am mântuit” (Romani 8, 24), căci „oricine ÅŸi-a pus în El speranÅ£a, acesta se curăÅ£eÅŸte pe sine, aÅŸa cum Acela curat este” (I Ioan 3, 3).

În învăÅ£ăturile ÅŸi faptele lui Iisus Hristos se arată taina iubirii smerite ÅŸi atotputernice a Presfintei Treimi pentru om ÅŸi posibilitatea omului de a participa la viaÅ£a veÅŸnică a Preasfintei Treimi. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că prin Hristos, Cel răstignit ÅŸi Înviat, Dumnezeu „împreună cu El ne-a sculat ÅŸi împreună ne-a aÅŸezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6). De aceea, pentru toÅ£i cei ce prin El au crezut în Dumnezeu, spune ÅŸi Sfântul Apostol Petru, El este „speranÅ£a noastră în Dumnezeu” (cf. I Petru 1, 21).

ÎntemeiaÅ£i fiind pe promisiunea divină, conform căreia: „credincios (fidel) este Dumnezeu, prin Care aÅ£i fost chemaÅ£i la împărtăÅŸirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Corinteni 1, 9), creÅŸtinii, cu smerenie, trebuie să-ÅŸi pună toată speranÅ£a în iubirea infinită a lui Hristos, întrucât Dumnezeu celor smeriÅ£i le ajută, dăruindu-le harul Său (cf. Pilde 3, 34). După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, creÅŸtinii sunt cei ce „mai înainte au nădăjduit în Hristos” (Efeseni 1, 12), fiind pecetluiÅ£i cu făgăduinÅ£a Sfântului Duh (cf. Efeseni 1, 13). Această speranÅ£ă în Hristos, în care ÅŸi prin care Dumnezeu Se autocomunică sau Se autodăruieÅŸte omului, este, de asemenea, o garanÅ£ie că în El, în Hristos, „toÅ£i vor învia” (I Corinteni 15, 22).

CredinÅ£a în Dumnezeu este întărită prin nădejdea Evangheliei (cf. Coloseni 1, 23) ÅŸi pusă în practică prin dragostea cu care omul răspunde dragostei necondiÅ£ionate a lui Dumnezeu, ca ÅŸi prin dragostea faÅ£ă de aproapele. În prima sa epistolă către tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel subliniază foarte bine legătura dintre credinÅ£ă, nădejde ÅŸi dragoste, vorbind despre “lucrul credinÅ£ei voastre ÅŸi de osteneala iubirii ÅŸi de stăruinÅ£a speranÅ£ei voastre în Domnul nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 1, 3). Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, cunoaÅŸterea lui Dumnezeu este credinÅ£a vie care dă naÅŸtere speranÅ£ei, iar speranÅ£a naÅŸte dragostea.

SperanÅ£a creÅŸtină creÅŸte ÅŸi aduce roade prin cooperarea omului cu Dumnezeu. SperanÅ£a este dar făcut de Dumnezeu fiinÅ£ei umane, însă un dar care trebuie cultivat. De aceea, creÅŸtinul are datoria de a lupta în această viaÅ£ă împotriva a tot ceea ce-l poate împiedica să împlinească voia lui Hristos. ÎnsuÅŸi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat, prin cuvintele Sale ÅŸi prin viaÅ£a Sa, că în lumea căzută, marcată profund de păcat, de patimi egoiste, de lucrare demonică ÅŸi de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu, Care doreÅŸte eliberarea omului de păcat ÅŸi de moarte ÅŸi dobândirea vieÅ£ii ÅŸi fericirii veÅŸnice.

Ispitele cu care s-a confruntat Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4), ÅŸi anume: lăcomia materială (problema economică), obsesia afirmării de sine egoiste (problema slavei deÅŸarte), pofta de a stăpâni lumea aceasta (problema politică), aceste ispite, numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul “ispitele plăcerii”, sunt o constantă a luptei spirituale a creÅŸtinului în lumea aceasta materială, care tinde permanent să se substituie Creatorului ÅŸi să devină idol (cf. Romani 1, 23). Din vocaÅ£ia ei de a fi scară către cer, prin păcat, lumea materială tinde să devină poartă către infern; din fereastră către Dumnezeu, lumea materială tinde să devină zid opac de izolare. Dar toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Iisus, arătând că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci ÅŸi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Omul nu poate exista doar ca fiinÅ£ă biologică, întrucât el este fiinÅ£ă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu, care se hrăneÅŸte din relaÅ£ia lui de viaÅ£ă ÅŸi iubire cu Dumnezeu. Nădejdea sau bogăÅ£ia slavei moÅŸtenirii Lui (cf. Efeseni 1, 18) la care a fost chemat omul este, de fapt, comuniunea cu El, Persoană veÅŸnică, comuniune care începe în Biserica Sa ÅŸi se desăvârÅŸeÅŸte în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 15, 19).

Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a face domenii, imperii ÅŸi paradisuri din lumea materială limitată ÅŸi trecătoare, este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinÅ£ei omului după iubirea ÅŸi bogăÅ£ia infinită a lui Dumnezeu; această deviere este – după cum spunea Maurice Blondel – „căutarea pătimaÅŸă a infinitului în lucrurile finite”. Numai folosită în stare de rugăciune ÅŸi de recunoÅŸtinÅ£ă faÅ£ă de Dumnezeu-Creatorul, lumea creată devine limbaj multiplu sau dialog pluriform al omului cu Dumnezeu ÅŸi al oamenilor întreolaltă. Iar aceasta este posibil în măsura în care creÅŸtinul are în el Duhul lui Hristos, este mărturisitor ÅŸi următor lui Hristos, în sensul că gândeÅŸte, trăieÅŸte ÅŸi se luptă în lumea aceasta aÅŸa cum a învăÅ£at, a trăit ÅŸi a luptat Iisus Hristos, Domnul nostru. În acest sens, viaÅ£a creÅŸtină este în primul rând luptă duhovnicească, răstignire a patimilor egoiste ÅŸi biruinÅ£ă a iubirii smerite asupra egoismului, pentru a trăi viaÅ£a în comuniune de iubire fraternă, nu în confruntare egoistă, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: “cei ce sunt ai lui Hristos Iisus ÅŸi-au răstignit trupul împreună cu patimile ÅŸi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să ÅŸi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deÅŸartă, supărându-ne unii pe alÅ£ii ÅŸi pizmuindu-ne unii pe alÅ£ii” (Galateni 5, 24-26).

Lupta credinciosului în lume cu lăcomia de avere ÅŸi de bani, cu dorinÅ£a de stăpânire ÅŸi de superioritate faÅ£ă de alÅ£ii este mai mult decât un exerciÅ£iu moral, ea este o luptă spirituală în care se face experienÅ£a concretă a speranÅ£ei că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul din natura umană ÅŸi faptele răului sau duhurile răutăÅ£ii: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului ÅŸi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăÅ£ii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaÅ£i toate armele lui Dumnezeu, ca să puteÅ£i sta împotrivă în ziua cea rea, ÅŸi, toate biruindu-le, să rămâneÅ£i în picioare” (Efeseni 6, 12-13). Iar aceste arme sunt: platoÅŸa dreptăÅ£ii; Evanghelia păcii; pavăza credinÅ£ei; coiful mântuirii ÅŸi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 14-17). În plus, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: “faceÅ£i în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni ÅŸi de cereri, ÅŸi întru aceasta priveghind cu toată stăruinÅ£a ÅŸi rugăciunea pentru toÅ£i sfinÅ£ii” (Efeseni 6, 18).

Greutatea luptei creÅŸtinului în lume este compensată de bucuria biruinÅ£ei pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care-L iubesc pe Hristos ÅŸi această bucurie este întărită prin nădejdea în Hristos. De aceea, tensiunea dintre fragilitatea sau neputinÅ£a firii umane, pe de o parte, ÅŸi puterea harului lucrător în creÅŸtinii luptători care Å£ine trează speranÅ£a biruinÅ£ei, pe de altă parte, a fost descrisă de acelaÅŸi Apostol, teolog al speranÅ£ei ÅŸi păstor al Bisericii universale în cuvintele: “Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârÅŸitoare este a lui Dumnezeu ÅŸi nu de la noi, În toate pătimind necaz, dar nefiind striviÅ£i; lipsiÅ£i fiind, dar nu deznădăjduiÅ£i; prigoniÅ£i fiind, dar nu părăsiÅ£i; doborâÅ£i, dar nu nimiciÅ£i; purtând totdeauna în trup moartea lui Iisus, pentru ca ÅŸi viaÅ£a lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni 4, 7-10). Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenÅ£ă egoistă individuală ÅŸi colectivă, el nu mai poate fi în mod deplin ÅŸi constant un smerit iubitor de Dumnezeu ÅŸi de oameni, nici un promotor curajos al speranÅ£ei evanghelice. Criza de speranÅ£ă a omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenÅ£ei domestice ÅŸi sociale ÅŸi în alte forme ale disperării ÅŸi dezorientării spirituale.

Cu toate acestea, orice rugăciune ÅŸi orice acÅ£iune de solidaritate socială cu cei defavorizaÅ£i este izvor de nădejde, de umanizare ÅŸi de sfinÅ£ire.

II. ConferinÅ£a Bisericilor Europene – un apel pentru o mărturie ÅŸi slujire comună a speranÅ£ei evanghelice

La aniversarea a 50 de ani de la înfiinÅ£area ConferinÅ£ei Bisericilor Europene (1959-2009) constatăm că sublinierea importanÅ£ei nădejdii în Hristos pentru viaÅ£a Bisericilor de pe continentul nostru a fost o preocupare permanentă a acestei organizaÅ£ii. Nădejdea într-o lume mai dreaptă ÅŸi paÅŸnică, inspirată din credinÅ£a în Dumnezeu cel în Treime preaslăvit a fost liantul prin care ConferinÅ£a Bisericilor Europene a încurajat Bisericile din Europa într-o perioadă de timp când oamenii de pe acest continent trăiau divizaÅ£i în blocuri ideologice ÅŸi militare antagoniste ÅŸi ostile. ConferinÅ£a Bisericilor Europene priveÅŸte astăzi în viitor cu încrederea că nădejdea în Iisus Hristos va inspira Bisericile din Europa prin harul Duhului Sfânt ÅŸi din iubirea nemărginită a Tatălui, ca să continue lucrarea lor comună întru slujirea oamenilor de astăzi.

Multe din problemele cu care se confruntă Bisericile din Europa astăzi sunt concentrate încă în procesul complex de integrare europeană. Dar integrarea europeană privită numai din punct de vedere economic, juridic, financiar sau strategico-militar nu este suficientă. Dacă rămânem numai cu aceasta, multe aspecte ale identităÅ£ii ÅŸi capacităÅ£ii de dialog ale Bisericilor rămân uitate, nefolosite ÅŸi poate chiar umilite. Ca atare, vorbind despre o integrare europeană autentică ÅŸi reală, factorii spirituali ÅŸi culturali devin foarte importanÅ£i. Factorul spiritual ÅŸi în primul rând cel religios, pentru că religia este dimensiunea cea mai profundă a spiritualităÅ£ii umane, nu poate fi trecut cu vederea. Ne exprimăm aici bucuria că în ultimii ani instituÅ£iile europene au arătat tot mai mult interes dimensiunii culturale a integrării europene în general, precum ÅŸi faÅ£ă de dialogul cu Bisericile din Europa. Pe parcursul celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene, găzduită de către Biserica Ortodoxă Română ÅŸi de celelalte Biserici din România, la Sibiu, în septembrie 2007, s-au evidenÅ£iat mai multe posibilităÅ£i de cooperare dintre Biserici ÅŸi instituÅ£iile europene în vederea unei lumi mai drepte ÅŸi mai sigure pe continentul nostru.

Lumea întreagă este astăzi preocupată de criza economică cu care se confruntă ÅŸi faÅ£ă de care Bisericile nu pot rămâne indiferente. Criza economică, care are la bază ÅŸi o criză spirituală, aceea a lăcomiei după bani, poate însă fi convertită într-o ÅŸansă de progres, chiar dacă aceasta generează o serie întreagă de probleme sociale, pe care Bisericile nu le pot ocoli. Evanghelia arată că Iisus Hristos are o preferinÅ£ă pentru săraci, pentru cei suferinzi, pentru cei ce nu pot conta doar pe ei înÅŸiÅŸi, iar Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, nu poate avea o altă atitudine. Deci, în acest context de criză economică, cooperarea Bisericilor din Estul Europei cu cele din Vestul Europei trebuie să fie una misionară, care poate aduce speranÅ£e, pregătite de observaÅ£ii critice, de schimbare de atitudini, de regândire a relaÅ£iei dintre spiritual ÅŸi material, dintre acumulare de bogăÅ£ie ÅŸi solidaritate cu cei săraci.
În contextul european actual, marcat de această profundă criză spirituală, există, de asemenea, o tensiune între tradiÅ£ie ÅŸi modernitate, o pierdere a valorilor creÅŸtine tradiÅ£ionale, o dureroasă instabilitate a familiei, un conflict între generaÅ£ii ÅŸi foarte mult agnosticism, individualism, dublat de sectarism, prozelitism ÅŸi fundamentalism religios.

Deci, există o criză spirituală, pentru că secularismul (ca atitudine de construire a societăÅ£ii ÅŸi a vieÅ£ii persoanei fără referinÅ£ă la valori transcendente eterne, ca ÅŸi când Dumnezeu nu ar exista) nu rezolvă problema vieÅ£ii personale ÅŸi sociale. Secularismul lasă un vid care, dacă nu este umplut de creÅŸtinismul autentic, este din ce în ce mai mult umplut cu o religiozitate difuză ÅŸi sincretistă, sau de o religiozitate radicală ÅŸi violentă, ca reacÅ£ie la indiferentismul nihilist al omului secularizat.

Constatăm că, din cauza unei deplasări masive a oamenilor dintr-o regiune într-alta, din cauza migraÅ£iei, un fenomen atât de complex în Europa de astăzi, ca ÅŸi urmare a căutării permanente a oamenilor de a trăi mai bine, s-au produs pe harta religioasă a Europei schimbări radicale. În contextul acesta foarte complex, care desigur este o permanentă noutate ÅŸi constituie o mare provocare pentru Biserici, nu putem fi nostalgici încercând să restaurăm o Europă creÅŸtină medievală. Fiind vorba de o realitate nouă care presupune noi provocări, Bisericile trebuie să găsească împreună soluÅ£ii noi pentru probleme noi. Va trebui să ne obÅŸnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul faÅ£ă de ceilalÅ£i, fără să cădem însă în relativism doctrinar sau moral. Dar cum putem păstra propria identitate, când totul se schimbă în jurul nostru? Desigur, numai cultivând ÅŸi îmbogăÅ£ind relaÅ£ia noastră cu Iisus Hristos, Cel ce ieri ÅŸi azi ÅŸi în veci este AcelaÅŸi (cf. Evrei 13, 8), în Biserica Sa, Trupul Său tainic.

În general, societatea europeană de astăzi - adesea, mai mult indiferentă decât necredincioasă – are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de vindecare ÅŸi de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că identifică libertatea persoanei cu individualismul egoist ÅŸi cu posesia lucrurilor limitate ÅŸi trecătoare; or, viaÅ£a omenească nu se poate construi temeinic ÅŸi constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu ÅŸi de vocaÅ£ia cerească sau transcendentă a persoanei umane. Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viaÅ£a umană se reduce repede la « matematică », ÅŸi anume, număr de indivizi robotizaÅ£i ÅŸi cantităÅ£i de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar trăind într-o lume închisă în sine, autosuficientă.

Pe de altă parte, viaÅ£a creÅŸtină adevărată nu se mulÅ£umeÅŸte doar cu convingerea că Dumnezeu există undeva în cer; ea se realizează ca gustare sau experienÅ£ă vie a prezenÅ£ei lui Hristos în cei care-L iubesc pe El, Evanghelia ÅŸi Biserica Sa. Să ne aducem aminte că Evanghelia după Matei se termină cu cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos pe care le-a rostit înainte de a se înălÅ£a la cer: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârÅŸitul veacurilor” (Matei 28, 20).

ÎncredinÅ£aÅ£i de această promisiune, să ne punem nădejdea în El, Care ne va lumina cu Duhul Său cel Sfânt pentru a simÅ£i iubirea lui Dumnezeu Tatăl ÅŸi pentru a binevesti lumii Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate, pentru toate popoarele ÅŸi pentru toate persoanele umane.

† D A N I E L
Patriarhul României