Această minune este săvârÅŸită de Hristos către sfârÅŸitul „urcării Sale la Ierusalim”. Domnul a străbătut toată Galileea ÅŸi o mare parte din Iudeea timp de doi ani ÅŸi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu ÅŸi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Spre sfârÅŸitul misiunii Sale pământeÅŸti, porneÅŸte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea. Este un drum lung¹, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi (nu numai cei Doisprezece, ci probabil ÅŸi cei Åžaptezeci ÅŸi doi, ca ÅŸi Sfintele Femei: este un întreg alai pe care îl conduce ÅŸi care Îl înconjoară), un drum care este o „urcare”² în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte³, ÅŸi duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu: prin moartea Sa, prin Învierea ÅŸi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica ÅŸi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârÅŸeÅŸte lucrarea sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găseÅŸte Templul lui Dumnezeu.

Un lucru de mirare este că Domnul nu merge pe drumul direct între Galileea ÅŸi Ierusalim. Trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 ÅŸi Mt 19, 1), adică în Pereea⁴: coboară de‑a lungul Iordanului ÅŸi trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon (care se găseÅŸte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu). De la Ierihon⁵ va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt (cu o diferenÅ£ă de nivel de aproape 1000 m pe 23 km distanÅ£ă).

Cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, dar nu în acelaÅŸi fel: la Sfântul Matei (20, 29‑34) ÅŸi la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră. La Sfântul Matei, sunt doi orbi (ÅŸi unul singur la Sfântul Marcu ÅŸi Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă ÅŸi numele orbului (Bartimeu, adică fiul lui Timeu), lucru rar în Evanghelie⁶. În rest, relatarea minunii este aproape aceeaÅŸi⁷.

Orbul Bartimeu este aÅŸezat pe marginea drumului ÅŸi cerÅŸeÅŸte. DeÅŸi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (a pierdut „lumina cunoaÅŸterii”, adică intimitatea cu Dumnezeu, ÅŸi a ajuns în tovărăÅŸia demonilor), este aÅŸezat, adică inactiv (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”), pe marginea drumului, adică nu este pe drum, nu ÅŸtie încotro să meargă, ÅŸi‑a pierdut calea, direcÅ£ia (Å£elul), ÅŸi cerÅŸeÅŸte (pierzându‑şi unica bogăÅ£ie, „prietenia lui Dumnezeu”, a ajuns sărac ÅŸi neajutorat ÅŸi cere de pomană, ceea ce ne aminteÅŸte de fiul risipitor, care ar fi vrut să mănânce din roÅŸcovele date porcilor). Åži se găseÅŸte „în josul apei” (Ierihonul este sub nivelul mării), ceea ce aminteÅŸte de potop.

Acest om nu poate vedea, dar are urechi, ÅŸi urechi bune (orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii). Aude zgomot, zgomotul unei mulÅ£imi mari, ceea ce îl miră într‑un sat pierdut din Iudeea. Nu poate vedea, dar poate vorbi. Atunci întreabă pe cei din jurul său: ce este? Ce se petrece? Iar oamenii îi răspund: „trece Iisus Nazarineanul”. Acest nume îl miÅŸcă: inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel: nu se vorbea decât de El. IntelighenÅ£ia evreiască, adică preoÅ£ii, cărturarii ÅŸi fariseii, era foarte scandalizată de acest lucru: gelozia lor faÅ£ă de El va fi cauza reală a osândirii Sale la moarte. Dar poporul proroceÅŸte: poporul reacÅ£ionează după simÅ£ire (ÅŸi nu după minte, precum intelectualii), instinctiv. Orbul aparÅ£ine acestui popor: tresare în sinea lui ÅŸi strigă „Iisuse, Fiul lui David, miluieÅŸte‑mă”. Acest cuvânt este mare: „Iisuse”, Numele care este mai presus de orice nume ÅŸi care înseamnă Mântuitorul; „Fiul lui David” înseamnă Mesia, căci toÅ£i evreii ÅŸtiau că Mesia avea să fie fiul lui David; „miluieÅŸte‑mă”: este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt al Omului către Dumnezeu, care ne îngăduie să regăsim legătura cu Dumnezeu, izvorul nostru (Ajutor, mor fără de Tine, scapă‑mă, izbăveÅŸte‑mă...). Este aproape aceeaÅŸi cu rugăciunea Numelui lui Iisus. Åži acest cuvânt nu‑l spune, ci îl strigă. Strigă pentru că este larmă ÅŸi vrea cu orice preÅ£ să fie auzit de către Rabbi. Acest strigăt îi deranjează pe oameni, care îl ceartă (taci, nu e frumos, nu face gălăgie...). Dar el nu îi ia în seamă ÅŸi strigă „ÅŸi mai tare”. Strigătul este vital: un prunc nu poate face altceva decât să strige pentru a atrage atenÅ£ia mamei lui, nu are alt mijloc. Orbul ÅŸtie că este ÅŸansa vieÅ£ii sale ÅŸi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenÅ£iile sociale...

Iisus a auzit: se opreÅŸte. Dumnezeu se opreÅŸte⁸. Când omul strigă către Dumnezeu, Domnul îl aude. Iar Rabbi porunceÅŸte să i se aducă acest om care strigă către El (ÅŸi despre care nu ÅŸtie neapărat că este orb). Cursul istoriei personale a lui Bartimeu se va schimba. Sfântul Marcu ne dă două precizări interesante: cei care merg să‑l caute pe orb ÅŸi care sunt desigur dintre ucenici (poate chiar Petru?) îi spun: „Ai credinÅ£ă, ridică‑te, te cheamă”. Aceasta înseamnă: Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni deÅŸerÅ£i, face întotdeauna minuni. Åži evanghelistul adaugă: „orbul îÅŸi aruncă haina ÅŸi sări...”: orbul aruncă pe omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii. Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.

Orbul este dus dinaintea Domnului. Purtarea Sa poate părea ciudată: „Ce vrei să fac pentru tine?”. De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic. Este mai întâi o cercetare duhovnicească: crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai credinÅ£ă în Dumnezeu? Este ÅŸi o responsabilizare a persoanei⁹: vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaÅ£a? Hristos nu cerÅŸeÅŸte niciodată: ne face să ne regăsim măreÅ£ia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Aduce cu pricepere pe acest fost cerÅŸetor să devină un luptător duhovnicesc.

De îndată, omul răspunde sub forma unei confesiuni: „Doamne, să văd!”. Spune chiar aÅŸa, „Doamne”, Kyrie, Dumnezeu. MărturiseÅŸte că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu¹⁰: Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu eÅŸti cu adevărat lumina lumii.

Răspunsul lui Hristos este ÅŸi el teologic: „Vezi, credinÅ£a ta te‑a mântuit”. Pot să te vindec fără să îÅ£i încalc libertatea, pentru că ai credinÅ£ă. Åži această vindecare nu este numai fizică: eÅŸti mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduÅ£i”. Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeÅŸti pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”¹¹. Åži imediat după aceea, omul vindecat urmează pe Iisus: se porneÅŸte la drum, după Cel care este Drumul (Ioan 14, 6). Åži‑a schimbat viaÅ£a.

Este o frumoasă pildă pentru noi. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată, ÅŸi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date. Dacă nu am vedere, am auz ÅŸi vorbire. Åži trebuie să rămânem liberi faÅ£ă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil faÅ£ă de mine însumi. Hristos ne învaÅ£ă aici să fim luptători duhovniceÅŸti, să nu ne dăm niciodată bătuÅ£i.

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Între Capernaum ÅŸi Ierusalim distanÅ£a este de 150 km în linie dreaptă, iar pe drumul direct care străbate Samaria aceasta înseamnă cam 200‑250 km.
2. Aceasta este chiar expresia folosită de Hristos. El ia pe cei doisprezece ucenici la o parte ÅŸi le spune: „Iată că ne urcăm la Ierusalim...” ÅŸi le vesteÅŸte moartea ÅŸi Învierea Sa (Matei 20, 18‑19, Marcu 10, 33 ÅŸi Luca 18, 31).
3. Lacul Tiberiadei (Marea Galileii) se găseÅŸte la ‑225 m, iar Ierusalimul la +770 m, adică la o diferenÅ£ă de aproximativ 1000 m.
4. Pereea, al cărei nume nu este menÅ£ionat în Evanghelie, se găseÅŸte „de cealaltă parte a Iordanului” (adică la est de Iordan), dar este guvernată de Irod Antipa, care a fost numit tetrarh al Galileii ÅŸi al Pereei de către împăratul August. Nu ÅŸtim pe ce drum a intrat Domnul în Pereea (prin Decapole? Prin Samaria?) ÅŸi nu ÅŸtim nici de ce a trecut pe acolo.
5. Ierihonul este un oraÅŸ de origine cananeeană, care fusese cucerit miraculos de Iosua la începutul secolului al XII‑lea înainte de Hristos. Este citat ÅŸi în Evanghelie la întâlnirea lui Hristos cu Zaheu, care urmează imediat vindecării orbului (a se vedea Apostolia nr. 46‑47 din ianuarie 2012) ÅŸi în pilda bunului samaritean (a se vedea Apostolia nr. 2, din noiembrie 2009).
6. În general, Evanghelia spune „un bărbat, o femeie, un copil…”. Rareori persoanele sunt numite. Sfântul Petru, care este martor ocular al minunii, a păstrat în memorie numele orbului, consemnat apoi de Sfântul Marcu. Un fapt prins „pe viu”.
7. Evanghelia nu este o carte ÅŸtiinÅ£ifică: nu este un reportaj despre Iisus Hristos. Este o revelaÅ£ie teologică ÅŸi o iniÅ£iere duhovnicească. Se pot găsi între cele patru Evanghelii divergenÅ£e minore de formă, mai ales la cele trei sinoptice, pentru că apostolii nu au fost cu toÅ£ii, simultan, martorii aceluiaÅŸi lucru sau nu au privit aceleaÅŸi evenimente în mod similar; există ÅŸi imprecizii, mai ales de ordin cronologic sau geografic, dar cu toate acestea Evangheliile sunt de o exactitate duhovnicească desăvârÅŸită: totul conduce la acelaÅŸi adevăr unic. Chiar ÅŸi în acest sens, exterior ÅŸi formal, toate sunt o frumoasă ilustrare a învăÅ£ăturii Domnului, care a privilegiat întotdeauna duhul faÅ£ă de literă.
8. Sfântul Grigorie cel Mare (secolul al VI‑lea) vede în această „oprire” simbolul dumnezeirii lui Hristos (pentru că Dumnezeu este acelaÅŸi, neschimbător), în timp ce „mersul Său” ar fi simbolul naturii Sale umane (Predica a 2‑a, despre orbul de la Ierihon, în Evanghelia după Sfântul Luca comentată de părinÅ£i, p. 139‑145).
9. Adesea Hristos face astfel: este foarte explicit la vindecarea slăbănogului de la Vitezda, unde îl întreabă pe omul bolnav de 38 de ani: „vrei să fii vindecat?” (Ioan 5, 6).
10. La Sfântul Matei cei doi orbi strigă, de la început: „Doamne, Fiul lui David, miluieÅŸte‑ne”.
11. Sfântul Efrem Sirul (secolul al IV‑lea): Comentariul la Evangheliile sinoptice, SC n° 121, p. 279.