Orbul din Ierihon

Această minune este săvârșită de Hristos către sfârșitul „urcării Sale la Ierusalim”. Domnul a străbătut toată Galileea și o mare parte din Iudeea timp de doi ani și jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăției lui Dumnezeu și făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Spre sfârșitul misiunii Sale pământești, pornește la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea. Este un drum lung¹, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi (nu numai cei Doisprezece, ci probabil și cei Åžaptezeci și doi, ca și Sfintele Femei: este un întreg alai pe care îl conduce și care Îl înconjoară), un drum care este o „urcare”² în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte³, și duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăția lui Dumnezeu: prin moartea Sa, prin Învierea și Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica și pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârșește lucrarea sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găsește Templul lui Dumnezeu.

Un lucru de mirare este că Domnul nu merge pe drumul direct între Galileea și Ierusalim. Trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 și Mt 19, 1), adică în Pereea⁴: coboară de‑a lungul Iordanului și trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon (care se găsește în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu). De la Ierihon⁵ va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt (cu o diferență de nivel de aproape 1000 m pe 23 km distanță).

Cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, dar nu în același fel: la Sfântul Matei (20, 29‑34) și la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră. La Sfântul Matei, sunt doi orbi (și unul singur la Sfântul Marcu și Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă și numele orbului (Bartimeu, adică fiul lui Timeu), lucru rar în Evanghelie⁶. În rest, relatarea minunii este aproape aceeași⁷.

Orbul Bartimeu este așezat pe marginea drumului și cerșește. Deși este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (a pierdut „lumina cunoașterii”, adică intimitatea cu Dumnezeu, și a ajuns în tovărășia demonilor), este așezat, adică inactiv (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”), pe marginea drumului, adică nu este pe drum, nu știe încotro să meargă, și‑a pierdut calea, direcția (țelul), și cerșește (pierzându‑și unica bogăție, „prietenia lui Dumnezeu”, a ajuns sărac și neajutorat și cere de pomană, ceea ce ne amintește de fiul risipitor, care ar fi vrut să mănânce din roșcovele date porcilor). Åži se găsește „în josul apei” (Ierihonul este sub nivelul mării), ceea ce amintește de potop.

Acest om nu poate vedea, dar are urechi, și urechi bune (orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii). Aude zgomot, zgomotul unei mulțimi mari, ceea ce îl miră într‑un sat pierdut din Iudeea. Nu poate vedea, dar poate vorbi. Atunci întreabă pe cei din jurul său: ce este? Ce se petrece? Iar oamenii îi răspund: „trece Iisus Nazarineanul”. Acest nume îl mișcă: inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel: nu se vorbea decât de El. Intelighenția evreiască, adică preoții, cărturarii și fariseii, era foarte scandalizată de acest lucru: gelozia lor față de El va fi cauza reală a osândirii Sale la moarte. Dar poporul prorocește: poporul reacționează după simțire (și nu după minte, precum intelectualii), instinctiv. Orbul aparține acestui popor: tresare în sinea lui și strigă „Iisuse, Fiul lui David, miluiește‑mă”. Acest cuvânt este mare: „Iisuse”, Numele care este mai presus de orice nume și care înseamnă Mântuitorul; „Fiul lui David” înseamnă Mesia, căci toți evreii știau că Mesia avea să fie fiul lui David; „miluiește‑mă”: este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt al Omului către Dumnezeu, care ne îngăduie să regăsim legătura cu Dumnezeu, izvorul nostru (Ajutor, mor fără de Tine, scapă‑mă, izbăvește‑mă...). Este aproape aceeași cu rugăciunea Numelui lui Iisus. Åži acest cuvânt nu‑l spune, ci îl strigă. Strigă pentru că este larmă și vrea cu orice preț să fie auzit de către Rabbi. Acest strigăt îi deranjează pe oameni, care îl ceartă (taci, nu e frumos, nu face gălăgie...). Dar el nu îi ia în seamă și strigă „și mai tare”. Strigătul este vital: un prunc nu poate face altceva decât să strige pentru a atrage atenția mamei lui, nu are alt mijloc. Orbul știe că este șansa vieții sale și nu vrea să o piardă. Nu mai contează convențiile sociale...

Iisus a auzit: se oprește. Dumnezeu se oprește⁸. Când omul strigă către Dumnezeu, Domnul îl aude. Iar Rabbi poruncește să i se aducă acest om care strigă către El (și despre care nu știe neapărat că este orb). Cursul istoriei personale a lui Bartimeu se va schimba. Sfântul Marcu ne dă două precizări interesante: cei care merg să‑l caute pe orb și care sunt desigur dintre ucenici (poate chiar Petru?) îi spun: „Ai credință, ridică‑te, te cheamă”. Aceasta înseamnă: Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni deșerți, face întotdeauna minuni. Åži evanghelistul adaugă: „orbul își aruncă haina și sări...”: orbul aruncă pe omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii. Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.

Orbul este dus dinaintea Domnului. Purtarea Sa poate părea ciudată: „Ce vrei să fac pentru tine?”. De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic. Este mai întâi o cercetare duhovnicească: crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai credință în Dumnezeu? Este și o responsabilizare a persoanei⁹: vrei să te vindeci? Vrei să‑ți schimbi viața? Hristos nu cerșește niciodată: ne face să ne regăsim măreția noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Aduce cu pricepere pe acest fost cerșetor să devină un luptător duhovnicesc.

De îndată, omul răspunde sub forma unei confesiuni: „Doamne, să văd!”. Spune chiar așa, „Doamne”, Kyrie, Dumnezeu. Mărturisește că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu¹⁰: Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu ești cu adevărat lumina lumii.

Răspunsul lui Hristos este și el teologic: „Vezi, credința ta te‑a mântuit”. Pot să te vindec fără să îți încalc libertatea, pentru că ai credință. Åži această vindecare nu este numai fizică: ești mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduți”. Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupești pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”¹¹. Åži imediat după aceea, omul vindecat urmează pe Iisus: se pornește la drum, după Cel care este Drumul (Ioan 14, 6). Åži‑a schimbat viața.

Este o frumoasă pildă pentru noi. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată, și nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date. Dacă nu am vedere, am auz și vorbire. Åži trebuie să rămânem liberi față de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil față de mine însumi. Hristos ne învață aici să fim luptători duhovnicești, să nu ne dăm niciodată bătuți.

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Între Capernaum și Ierusalim distanța este de 150 km în linie dreaptă, iar pe drumul direct care străbate Samaria aceasta înseamnă cam 200‑250 km.
2. Aceasta este chiar expresia folosită de Hristos. El ia pe cei doisprezece ucenici la o parte și le spune: „Iată că ne urcăm la Ierusalim...” și le vestește moartea și Învierea Sa (Matei 20, 18‑19, Marcu 10, 33 și Luca 18, 31).
3. Lacul Tiberiadei (Marea Galileii) se găsește la ‑225 m, iar Ierusalimul la +770 m, adică la o diferență de aproximativ 1000 m.
4. Pereea, al cărei nume nu este menționat în Evanghelie, se găsește „de cealaltă parte a Iordanului” (adică la est de Iordan), dar este guvernată de Irod Antipa, care a fost numit tetrarh al Galileii și al Pereei de către împăratul August. Nu știm pe ce drum a intrat Domnul în Pereea (prin Decapole? Prin Samaria?) și nu știm nici de ce a trecut pe acolo.
5. Ierihonul este un oraș de origine cananeeană, care fusese cucerit miraculos de Iosua la începutul secolului al XII‑lea înainte de Hristos. Este citat și în Evanghelie la întâlnirea lui Hristos cu Zaheu, care urmează imediat vindecării orbului (a se vedea Apostolia nr. 46‑47 din ianuarie 2012) și în pilda bunului samaritean (a se vedea Apostolia nr. 2, din noiembrie 2009).
6. În general, Evanghelia spune „un bărbat, o femeie, un copil…”. Rareori persoanele sunt numite. Sfântul Petru, care este martor ocular al minunii, a păstrat în memorie numele orbului, consemnat apoi de Sfântul Marcu. Un fapt prins „pe viu”.
7. Evanghelia nu este o carte științifică: nu este un reportaj despre Iisus Hristos. Este o revelație teologică și o inițiere duhovnicească. Se pot găsi între cele patru Evanghelii divergențe minore de formă, mai ales la cele trei sinoptice, pentru că apostolii nu au fost cu toții, simultan, martorii aceluiași lucru sau nu au privit aceleași evenimente în mod similar; există și imprecizii, mai ales de ordin cronologic sau geografic, dar cu toate acestea Evangheliile sunt de o exactitate duhovnicească desăvârșită: totul conduce la același adevăr unic. Chiar și în acest sens, exterior și formal, toate sunt o frumoasă ilustrare a învățăturii Domnului, care a privilegiat întotdeauna duhul față de literă.
8. Sfântul Grigorie cel Mare (secolul al VI‑lea) vede în această „oprire” simbolul dumnezeirii lui Hristos (pentru că Dumnezeu este același, neschimbător), în timp ce „mersul Său” ar fi simbolul naturii Sale umane (Predica a 2‑a, despre orbul de la Ierihon, în Evanghelia după Sfântul Luca comentată de părinți, p. 139‑145).
9. Adesea Hristos face astfel: este foarte explicit la vindecarea slăbănogului de la Vitezda, unde îl întreabă pe omul bolnav de 38 de ani: „vrei să fii vindecat?” (Ioan 5, 6).
10. La Sfântul Matei cei doi orbi strigă, de la început: „Doamne, Fiul lui David, miluiește‑ne”.
11. Sfântul Efrem Sirul (secolul al IV‑lea): Comentariul la Evangheliile sinoptice, SC n° 121, p. 279.