Adaugat la: 1 Septembrie 2008 Ora: 15:14

Imperiul bizantin şi ortodoxia II : « epoca clasică » (de la invazia musulmană la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204) 1. De la Imperiul roman la « Imperiul bizantin »

Imperiul bizantin şi ortodoxia II : « epoca clasică » (de la invazia musulmană la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204) 1. De la Imperiul roman la « Imperiul bizantin »

Am avut mai înainte ocazia de a ne opri asupra unei prime perioade a Bizanţului, când Biserica a evoluat în cadrul unui imperiu roman cu vocaţie universală, care reuşise să unească ansamblul lumii mediteraneene în sensul larg. Aceasta perioadă lua sfârşit în secolul VII, cu apariţia islamului urmată de spectaculoasele cuceriri musulmane. La drept vorbind, imperiul era deja divizat din pricini religioase (astfel Egiptul era slăbit de luptele dintre monofiziţi şi ortodocşi, ceea ce l-a făcut mai vulnerabil în faţa cuceririi arabe). În plus, bazinul mediteranean fusese zguduit de marea ciumă a secolului precedent, care decimase o treime din populaţie. În fine, imperiul trebuia să facă faţă confruntării continue cu marele rival, imperiul persan, (în acest context s-a desfăşurat un celebru eveniment, anume marele asediu al Constantinopolului de către Perşi şi Avari din anul 626: împăratul fiind absent, Patriarhul Serghie a trebuit să organizeze apărarea, pe care acesta a încredinţat-o Maicii Domnului, şi cetatea a fost salvată după ce toată noaptea s-a cântat în procesiune Imnul Acatist al Maicii Domnului, rămas în tradiţia Bisericii ca model de acatist, cântat în sâmbăta din a V-a săptămână a Postului Mare). Anul următor, împăratul Heraclius câştiga victoria decisivă asupra Perşilor reuşind să redobândească Sfânta Cruce – furată de aceştia în timpul ocupării Ierusalimului – care a fost întoarsă cu mare cinste în Biserica Învierii. Însă bucuria victoriei a fost scurtă: profitând de slăbirea imperiului, trupele musulmane au invadat peninsula arabică printr-o serie de succese fulgerătoare (Bizantinii pierd Siria între 634 şi 638, Egiptul în anii 640, iar în 711 peninsula Iberică trece sub stăpânirea arabă). Imperiul era ameninţat cu dispariţia, fără a mai socoti invazia altor popoare care profitau de situaţie, anume triburile slave care s-au instalat în Balcani.

În ciuda situaţiei, imperiul bizantin a supravieţuit. Faimoasele ziduri ale Constantinopolului, fără egal în vremea aceea, au rezistat la două teribile asedii arabe (cel din 674-678 şi cel mai redutabil din 717-718, care a eşuat şi prin trecerea soldaţilor creştini egipteni de pe vasele arabe de partea împăratului Leon al III-lea). Dar ceea ce fusese slăbiciunea imperiului roman era acum cea a Arabilor, care s-au găsit în fruntea unor spaţii imense, cu popoare diverse, greu de stăpânit. Acesta a permis imperiului sa răsufle şi chiar să recâştige teritorii în Anatolia şi în zona popoarelor slave (sec. X). Un nou ciclu se defineşte, imperiul se „bizantinizează”, adică devine un imperiu de talie redusă şi de cultură greacă, depinzând de un centru unic, Constantinopolul (Bizanţ). Asta nu însemna că diversitatea etnică dispăruse: o parte importantă a elitei era de origine armeană, în timp ce latini, slavi, bulgari, se găseau la Constantinopol, care rămânea marea cetate a lumii medievale. Însă toate aceste populaţii se amestecau într-o unica cultură de limbă greacă. Din cele cinci patriarhate câte se găseau iniţial în imperiu, trei erau acum sub stăpânire musulmană (Alexandria, Antiohia, Ierusalim) şi erau condamnate la o sufocare progresivă, în timp ce Roma se depărta din ce în ce mai mult.

Acest context marchează deci şi o nouă perioadă pentru Biserica ortodoxă. În timpul perioadei precedente, imensul imperiu cu multiple centre intelectuale şi culturale fusese cadrul căutărilor teologice şi al sinoadelor ecumenice pe fondul combaterii marilor erezii. Dar într-un imperiu redus, al cărui singur centru de cultură şi de învăţământ era cetatea imperială, Constantinopolul, controversele au scăzut iar centrele susţinătoare ale ereziilor au rămas sub stăpânirea Islamului. Rămânea însă o mare problemă, anume cea a raportului dintre Biserică şi împărat, care a fost la originea ultimei mari lupte în materie de dogmă, iconoclasmul, (adică refuzul cinstirii icoanelor, o doctrină promovată de împăratul Leon al III-lea, a cărei importanţa politică se înţelege mai uşor dacă avem în vedere rolul imaginii împăratului în societatea bizantină, subiect asupra căruia vom reveni). Or, după un lung secol de confruntare şi prigoana, din 730 până în 843, iconoclasmul a eşuat definitiv, ceea ce a şi pus capăt pretenţiilor împăratului în materie de dogmă. În timpul acestei crize, mănăstirile, care au avut rolul determinant în lupta împotriva iconoclasmului, şi-au consolidat poziţia în Biserica. De aceea renaşterea bizantina (începând cu secolul X) a fost şi o perioada înfloritoare pentru mănăstiri, înmulţindu-se numărul lor, inclusiv cel al somptuoaselor fundaţii imperiale din capitală. Cea mai spectaculoasa dezvoltare a cunoscut-o Muntele Athos, începând cu fondarea Marii Lavre de către sfântul Athanasie (963) cu ajutorul fiului său duhovnicesc, – generalul devenit împărat – Nicefor Focas. Muntele Athos va deveni un bastion al monahismului şi al credinţei ortodoxe, în timp ce monahismul plurisecular din Palestina, Siria şi Egipt decăzuse sub stăpânirea musulmană (cu excepţii notabile precum mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai sau cea a Sfântului Sava din Palestina, care au supravieţuit şi au păstrat legături cu Imperiul).

Astfel, în urma acestei perioade de bulversări, în aria Mediteranei, în locul fostului imperiu al lui Iustinian se confruntau acum trei civilizaţii – Bizanţul, Islamul şi Occidentul latin – ceea ce este şi prilejul înfloririi unor noi culturi care se amesteca cu moştenirea romană. Pe de o parte e vorba de civilizaţia musulmană, cu centre strălucite precum Damasc, apoi Bagdad şi Cordoba, care s-a extins până în Asia centrală, cuprinzându-i pe Perşi şi, treptat, popoarele turcofone. Pe de altă parte, în zona occidentală a lumii romane, o nouă cultură centrată pe spaţiul dintre Sena şi Rin, cea a Francilor, s-a putut impune graţie declinului bizantin şi chiar a pretins a înlocui Bizanţul atunci când Carol cel Mare şi-a arogat titlul imperial prin încoronarea la Roma în anul 800. Latinii amestecaţi cu germanii au dat naştere unui nou spaţiu de civilizaţie care începuse a fi desemnat la curtea lui Carol cel Mare printr-un nou termen geografic, Europa (termen pe care Bizantinii nu l-au folosit niciodată pentru a se defini). În fine, în ceea ce priveşte lumea bizantină, şi ea s-a extins într-un mod surprinzător şi cu imense consecinţe prin convertirea slavilor din Balcani şi mai apoi a Ruşilor (asupra cărora vom reveni), începând cu misiunea sfinţilor Chiril şi Metodiu din anii 860, autorii alfabetului numit „chirilic”. În concluzie, ruptura imperiului roman a permis iniţierea unui vast proces de transformare şi de extindere a civilizaţiei lumii mediteraneene, în timp ce ortodoxia, ale cărei dogme fuseseră de acum definite, putea să fie propovăduită altor popoare pornind dintr-un imperiu devenit „bizantin”.

Imperiul bizantin şi ortodoxia II : « epoca clasică » (de la invazia musulmană la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204) 1. De la Imperiul roman la « Imperiul bizantin »

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni