Am avut mai înainte ocazia de a ne opri asupra unei prime perioade a BizanÅ£ului, când Biserica a evoluat în cadrul unui imperiu roman cu vocaÅ£ie universală, care reuÅŸise să unească ansamblul lumii mediteraneene în sensul larg. Aceasta perioadă lua sfârÅŸit în secolul VII, cu apariÅ£ia islamului urmată de spectaculoasele cuceriri musulmane. La drept vorbind, imperiul era deja divizat din pricini religioase (astfel Egiptul era slăbit de luptele dintre monofiziÅ£i ÅŸi ortodocÅŸi, ceea ce l-a făcut mai vulnerabil în faÅ£a cuceririi arabe). În plus, bazinul mediteranean fusese zguduit de marea ciumă a secolului precedent, care decimase o treime din populaÅ£ie. În fine, imperiul trebuia să facă faÅ£ă confruntării continue cu marele rival, imperiul persan, (în acest context s-a desfăÅŸurat un celebru eveniment, anume marele asediu al Constantinopolului de către PerÅŸi ÅŸi Avari din anul 626: împăratul fiind absent, Patriarhul Serghie a trebuit să organizeze apărarea, pe care acesta a încredinÅ£at-o Maicii Domnului, ÅŸi cetatea a fost salvată după ce toată noaptea s-a cântat în procesiune Imnul Acatist al Maicii Domnului, rămas în tradiÅ£ia Bisericii ca model de acatist, cântat în sâmbăta din a V-a săptămână a Postului Mare). Anul următor, împăratul Heraclius câÅŸtiga victoria decisivă asupra PerÅŸilor reuÅŸind să redobândească Sfânta Cruce – furată de aceÅŸtia în timpul ocupării Ierusalimului – care a fost întoarsă cu mare cinste în Biserica Învierii. Însă bucuria victoriei a fost scurtă: profitând de slăbirea imperiului, trupele musulmane au invadat peninsula arabică printr-o serie de succese fulgerătoare (Bizantinii pierd Siria între 634 ÅŸi 638, Egiptul în anii 640, iar în 711 peninsula Iberică trece sub stăpânirea arabă). Imperiul era ameninÅ£at cu dispariÅ£ia, fără a mai socoti invazia altor popoare care profitau de situaÅ£ie, anume triburile slave care s-au instalat în Balcani.

În ciuda situaÅ£iei, imperiul bizantin a supravieÅ£uit. Faimoasele ziduri ale Constantinopolului, fără egal în vremea aceea, au rezistat la două teribile asedii arabe (cel din 674-678 ÅŸi cel mai redutabil din 717-718, care a eÅŸuat ÅŸi prin trecerea soldaÅ£ilor creÅŸtini egipteni de pe vasele arabe de partea împăratului Leon al III-lea). Dar ceea ce fusese slăbiciunea imperiului roman era acum cea a Arabilor, care s-au găsit în fruntea unor spaÅ£ii imense, cu popoare diverse, greu de stăpânit. Acesta a permis imperiului sa răsufle ÅŸi chiar să recâÅŸtige teritorii în Anatolia ÅŸi în zona popoarelor slave (sec. X). Un nou ciclu se defineÅŸte, imperiul se „bizantinizează”, adică devine un imperiu de talie redusă ÅŸi de cultură greacă, depinzând de un centru unic, Constantinopolul (BizanÅ£). Asta nu însemna că diversitatea etnică dispăruse: o parte importantă a elitei era de origine armeană, în timp ce latini, slavi, bulgari, se găseau la Constantinopol, care rămânea marea cetate a lumii medievale. Însă toate aceste populaÅ£ii se amestecau într-o unica cultură de limbă greacă. Din cele cinci patriarhate câte se găseau iniÅ£ial în imperiu, trei erau acum sub stăpânire musulmană (Alexandria, Antiohia, Ierusalim) ÅŸi erau condamnate la o sufocare progresivă, în timp ce Roma se depărta din ce în ce mai mult.

Acest context marchează deci ÅŸi o nouă perioadă pentru Biserica ortodoxă. În timpul perioadei precedente, imensul imperiu cu multiple centre intelectuale ÅŸi culturale fusese cadrul căutărilor teologice ÅŸi al sinoadelor ecumenice pe fondul combaterii marilor erezii. Dar într-un imperiu redus, al cărui singur centru de cultură ÅŸi de învăÅ£ământ era cetatea imperială, Constantinopolul, controversele au scăzut iar centrele susÅ£inătoare ale ereziilor au rămas sub stăpânirea Islamului. Rămânea însă o mare problemă, anume cea a raportului dintre Biserică ÅŸi împărat, care a fost la originea ultimei mari lupte în materie de dogmă, iconoclasmul, (adică refuzul cinstirii icoanelor, o doctrină promovată de împăratul Leon al III-lea, a cărei importanÅ£a politică se înÅ£elege mai uÅŸor dacă avem în vedere rolul imaginii împăratului în societatea bizantină, subiect asupra căruia vom reveni). Or, după un lung secol de confruntare ÅŸi prigoana, din 730 până în 843, iconoclasmul a eÅŸuat definitiv, ceea ce a ÅŸi pus capăt pretenÅ£iilor împăratului în materie de dogmă. În timpul acestei crize, mănăstirile, care au avut rolul determinant în lupta împotriva iconoclasmului, ÅŸi-au consolidat poziÅ£ia în Biserica. De aceea renaÅŸterea bizantina (începând cu secolul X) a fost ÅŸi o perioada înfloritoare pentru mănăstiri, înmulÅ£indu-se numărul lor, inclusiv cel al somptuoaselor fundaÅ£ii imperiale din capitală. Cea mai spectaculoasa dezvoltare a cunoscut-o Muntele Athos, începând cu fondarea Marii Lavre de către sfântul Athanasie (963) cu ajutorul fiului său duhovnicesc, – generalul devenit împărat – Nicefor Focas. Muntele Athos va deveni un bastion al monahismului ÅŸi al credinÅ£ei ortodoxe, în timp ce monahismul plurisecular din Palestina, Siria ÅŸi Egipt decăzuse sub stăpânirea musulmană (cu excepÅ£ii notabile precum mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai sau cea a Sfântului Sava din Palestina, care au supravieÅ£uit ÅŸi au păstrat legături cu Imperiul).

Astfel, în urma acestei perioade de bulversări, în aria Mediteranei, în locul fostului imperiu al lui Iustinian se confruntau acum trei civilizaÅ£ii – BizanÅ£ul, Islamul ÅŸi Occidentul latin – ceea ce este ÅŸi prilejul înfloririi unor noi culturi care se amesteca cu moÅŸtenirea romană. Pe de o parte e vorba de civilizaÅ£ia musulmană, cu centre strălucite precum Damasc, apoi Bagdad ÅŸi Cordoba, care s-a extins până în Asia centrală, cuprinzându-i pe PerÅŸi ÅŸi, treptat, popoarele turcofone. Pe de altă parte, în zona occidentală a lumii romane, o nouă cultură centrată pe spaÅ£iul dintre Sena ÅŸi Rin, cea a Francilor, s-a putut impune graÅ£ie declinului bizantin ÅŸi chiar a pretins a înlocui BizanÅ£ul atunci când Carol cel Mare ÅŸi-a arogat titlul imperial prin încoronarea la Roma în anul 800. Latinii amestecaÅ£i cu germanii au dat naÅŸtere unui nou spaÅ£iu de civilizaÅ£ie care începuse a fi desemnat la curtea lui Carol cel Mare printr-un nou termen geografic, Europa (termen pe care Bizantinii nu l-au folosit niciodată pentru a se defini). În fine, în ceea ce priveÅŸte lumea bizantină, ÅŸi ea s-a extins într-un mod surprinzător ÅŸi cu imense consecinÅ£e prin convertirea slavilor din Balcani ÅŸi mai apoi a RuÅŸilor (asupra cărora vom reveni), începând cu misiunea sfinÅ£ilor Chiril ÅŸi Metodiu din anii 860, autorii alfabetului numit „chirilic”. În concluzie, ruptura imperiului roman a permis iniÅ£ierea unui vast proces de transformare ÅŸi de extindere a civilizaÅ£iei lumii mediteraneene, în timp ce ortodoxia, ale cărei dogme fuseseră de acum definite, putea să fie propovăduită altor popoare pornind dintr-un imperiu devenit „bizantin”.