Fragmente neodihnite (octombrie 2012)

Cine nu înțelege
întruparea Cuvântului
să privească cum vorbește
un mut

cine nu înțelege
că Hristos este Lumina lumii
să privească surâsul
unui orb

cine nu înțelege
că El este Pâinea
să privească foamea din ochii
unui orfan

cine nu înțelege
Învierea
să privească lumina
din lacrimile
unui muribund...

căci pe Hristos nu‑L văd
cei ce se tem
să privească adânc

în rănile oamenilor...

Marius Iordăchioaia, De ce nu‑L vedem

Dacă Sfintele Taine sunt așa de uimitoare, de înfricoșătoare, de înalte, de departe de noi, așa de neatins și de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăștia nevrednici, care ne socotim nevrednici și care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni‑l dă Domnul Hristos, Care ne‑a dat Tainele. El n‑a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gândiți‑vă de pildă că doi dintre cei care s‑au împărtășit la Cina cea de Taină cu Trupul și Sângele Mântuitorului au făcut lucruri care nu țin de o viață superioară: Iuda cel împărtășit L‑a vândut și Petru cel împărtășit a zis că nu‑L cunoaște. Domnul Hristos, când le‑a dat Tainele acestea, n‑a știut ce urmează? A știut. Nouă, nevrednicilor, ne‑a dat Trupul și Sângele Său, nu vrednicilor. 

E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă așteptăm vrednicia, nu ne mai împărtășim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici... Gândiți‑vă de exemplu când avem în față un copil, ori ne aplecăm la el, ne facem mici ca el, ori îl ridicăm în brațe. Astfel și Dumnezeu ne‑a dat Sfintele Taine pentru că ne iubește și vrea să ne fericească. Nu vrea să ne osândească. 

Dar ele ne pot fi și spre osândă atunci când vrem să rămânem nevrednici, când le primim ca să ne fălim, când vrem să facem lucruri care nu țin de ele. Dar când îți recunoști nevrednicia și când spui: „dintre păcătoși cel dintâi sunt eu” și te duci totuși să te împărtășești, te împărtășești ca să nu mai fii cel dintâi dintre păcătoși sau să nu mai fii păcătos. Sfânta Împărtășanie să aibă putere atât de mare încât să se vadă puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia noastră. 

Atunci când fiul risipitor s‑a întors acasă și tatăl l‑a primit făcându‑i ospăț, dacă el zicea că este nevrednic, toată veselia aceea n‑ar mai fi avut nici un rost. Or el s‑a încadrat dintr‑odată în veselia pe care a făcut‑o tatăl său. Așa este și cu împărtășirea...

Eu sunt pentru împărtășire deasă, nu pentru împărtășire o dată pe an. Eu nici nu cred în credința aceluia care se împărtășește o dată pe an. De ce, dacă ai posibilitatea să te împărtășești des, să te împărtășești rar? Zice cineva: pentru păcatele mele. Să nu vă închipuiți că cei care se împărtășesc rar se împărtășesc mai bine decât cei care se împărtășesc des, pentru că nu stau tot timpul să se pregătească. Tot înainte de împărtășire se pregătesc și ei. Åži atunci ce rost are să lași să treacă pe lângă tine? Adică Domnul Hristos vrea să‑ți dea și tu nu vrei. Sfânta noastă Biserică de aceea face Liturghie, ca să se împărtășească credincioșii. Nu ca să se împărtășească numai preoții, iar credincioșii să se împărtășească în Postul Paștelui, de pildă.

Dar eu nici nu trag de oameni să se împărtășească des, pentru că nu‑i pot convinge să se spovedească des. Dacă oamenii sunt nepăsători față de lucrurile lui Dumnezeu, eu nu pot să‑i înghesui la acestea, până când nu ajung ei să dorească. Dar cine ajunge să dorească, acela să nu aibă ezitări că, vai de mine, n‑au trecut șase săptămâni. E mai pregătit după șase săptămâni? Nu‑i mai pregătit decât dacă s‑ar împărtăși a doua sau a treia zi sau peste o săptămână. 

Oamenii care au îngăduință de la duhovnic s‑ar putea împărtăși la fiecare Sfântă Liturghie. E adevărat că aceasta depinde foarte mult și de duhovnic, dar să știți că și duhovnicii sunt cu gânduri felurite. Sunt unii care nu te lasă să te împărtășești. Eu nu știu cum vin ei la împărtășire dacă pe credincioși nu îi lasă. Să ne silim cu toții să înțelegem lucrurile acestea la măsurile la care le putem înțelege. Să ne depășim și în înțelegerea valorii acestor Daruri prin care ne unim cu Domnul Hristos, prin care vine în noi, Se alcătuiește în inimile noastre, devenindu‑ne mai intim decât ne suntem noi înșine. 

Pr. Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie

Dincolo de nevoia și de dorința pentru iertare, împăcare și tămăduire este, trebuie să fie, pur și simplu aceasta: dragostea pentru Hristos pe care‑L iubim „fiindcă El ne‑a iubit cel dintâi” (I Ioan, 4, 19). Åži în cele din urmă iubirea și nimic altceva este aceea care face posibilă trecerea noastră peste abisul ce desparte creatura de Creator, pe cel păcătos de Cel Sfânt, această lume de împărăția lui Dumnezeu. Singură, această iubire este cea care transcende și abolește, deci toate divagațiile noastre omenești – toate prea omenești – asupra „vredniciei” sau „nevredniciei” îndepărtează temerile și reținerile noastre, ne fac să ne deschidem către dumnezeiasca Iubire. „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (I Ioan, 4, 18). 

Această iubire este aceea care a inspirat frumoasa rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog: „cel care se împărtășește cu Darurile cele dumnezeiești și îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu... Deci, pentru ca să nu rămân singur, fără Tine, Dătătorule de viață, suflarea mea, viața mea, bucuria mea, mântuirea lumii...”

Acesta este atunci scopul întregii pregătiri, întregii pocăințe, întregii nevoințe și rugăciuni: ca să‑L iubim pe Hristos și „cu îndrăzneală, fără de osândă” să participăm la Taina în care dragostea lui Hristos ne este dăruită.

Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare