Zis‑a Avva Antonie către Avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greșeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.

Același a zis: nimeni neispitit nu va putea să intre în Împărăția Cerurilor. Că ridică, zice, ispitele, și nimeni nu este care să se mântuiască.

Zis‑au iarăși: de la aproapele este viața și moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim. 

Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă‑te pentru mine! Zis‑a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu. 

Trei părinți aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Åži cei doi îl întrebau pentru gândurile lor și pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându‑l nimic. Iar după multă vreme i‑a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici și nimic nu mă întrebi! Åži răspunzând fratele, i‑a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!

Zis‑a avva Antonie: eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica. 

Zis‑a iarăși: de este cu putință, câți pași face călugărul, sau câte picături bea în chilia sa, trebuie cu îndrăzneală să le vestească bătrânilor, ca nu cumva să greșească întru dânsele.