Raportarea la Hristos reală, autentică, pentru a putea fi cu adevărat o raportare din interior, nu se poate face decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiÅ£ii a părintelui Rafail Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime ÅŸi cu întemeierea Bisericii. Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin descoperire dumnezeiască ÅŸi nu prin cugetare culturală autonomă lumii create. Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea ÅŸi atâtea faÅ£ete îÅŸi găseÅŸte soluÅ£ia reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor ÅŸi culturilor întru un singur Duh Sfânt, fără alterare sau nivelare, ci întărite lăuntric de un suflu proaspăt, dumnezeiesc, regenerator ÅŸi unificator. Iată deci prezenÅ£a unei altfel de culturi, a Duhului, a unei duhovnicii constituite pe reperele harului, fundamental trans-culturală, adică nepartizană faÅ£ă de culturile veacului, ÅŸi unificatoare fără a risca să fie depersonalizantă ÅŸi nivelatoare. Filonul creÅŸtin joacă în orice cultură rolul de conÅŸtiinÅ£ă, prin continua regenerare ÅŸi luminare a privirii, încredinÅ£ându-se realului profund de dincolo de om prin reperele Duhului. Concret, aceasta se poate realiza prin trăirea unei vieÅ£i liturgice, care să inspire cultura. Întrucât liturghia nu este altceva decât o repetată Cincizecime, o repetată pogorâre a Duhului în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare ÅŸi peste darurile destinate prefacerii. Raportarea consecventă la coordonatele harului sfinÅ£eÅŸte orice cultură ÅŸi o transfigurează în Hristos.

Momentul Cincizecimii este în fapt începutul existenÅ£ei Bisericii ca „frământătură” aleasă să ducă la „dospirea” lumii; întreg universul, prin transfigurare, e chemat să devină „cer nou ÅŸi pământ nou”, adică Biserică. La Cincizecime, Duhul Sfânt se pogoară în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare, sfinÅ£ind-o ÅŸi întemeind-o harismatic ca Trup. Erau prezenÅ£i de faÅ£ă oameni veniÅ£i din toate colÅ£urile imperiului, „bărbaÅ£i cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parÅ£i ÅŸi mezi ÅŸi elamiÅ£i ÅŸi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea ÅŸi în Capadocia, în Pont ÅŸi în Asia, în Frigia ÅŸi în Pamfilia, în Egipt ÅŸi în părÅ£ile Libiei cea de lângă Cirene, ÅŸi romani în treacăt, iudei ÅŸi prozeliÅ£i, cretani ÅŸi arabi” (Fapte 2, 9-11). PrezenÅ£a oamenilor formaÅ£i în culturi diferite, cu moduri de înÅ£elegere diferite, nu va împiedica cu nimic unitatea adusă de Duhul Sfânt. ToÅ£i se regăsesc unii cu alÅ£ii „pătrunÅŸi la inimă” (Fapte 2, 37), iar barierele lingvistice ÅŸi culturale cad. Duhul transcende culturalul, sublimându-l.

Momentul Cincizecimii devine astfel paradigmatic pentru întâlnirea între teologie ÅŸi cultură. Nu argumentele culturale sunt edificatoare pentru naÅŸterea unei teologii veritabile, a prezenÅ£ei, ci harul care ÅŸtie să organizeze culturalul în convergenÅ£ă către Dumnezeu. Iată de ce apologeÅ£ii Bisericii primare sunt întâi de toate rugători, oameni ai liturghiei ca ÅŸi Cincizecime săptămânală care jalona viaÅ£a Bisericii din interior, oferindu-i prezenÅ£a sfinÅ£eniei. Departe de a constitui o realitate complet obiectivabilă, chiar în sensul ÅŸtiinÅ£ific al termenului – căci altfel cum s-ar explica confuzia celor care îi vedeau pe apostoli mai curând „plini de must”? – momentul Cincizecimii arată o prezenÅ£ă a Duhului nu discretă, ci puternică, schimbând destine ÅŸi dăruind viaÅ£ă. Iată de ce Cincizecimea pare a fi modelul fundamental al întâlnirii dintre teologie, adică dintre participarea la realitatea pe care Dumnezeu o dezvăluie oamenilor, ÅŸi cultură, văzută ca modalitate în care mentalităÅ£ile oamenilor se structurează într-un anume moment din istorie. Cultura Å£ine de epoca istorică, de cadrul geografic, de mentalităÅ£i. Teologia este însă trans-culturală, este fermentul prin care cultura capătă (ÅŸi) dimensiune verticală.

„Pe urmele apologeÅ£ilor creÅŸtini din primele veacuri (în special ale lui Clement Alexandrinul), părinÅ£ii Bisericii din veacul al patrulea – dintre care amintim pe sfinÅ£ii Atanasie, Vasile ÅŸi cei doi Grigorie – au reuÅŸit nu numai un serios ÅŸi nuanÅ£at dialog cu reprezentanÅ£ii culturii profane, îmbrăcând mesajul credinÅ£ei într-o formă adecvată acelui timp, dar au ÅŸi conturat reperele de bază ale unei metodologii selective, pe care o poate utiliza la fel de eficient ÅŸi teologia de azi. Pentru că nu răspunsurile date de sfinÅ£ii PărinÅ£i la vremea aceea sunt ceea ce trebuie să apărăm astăzi, ci metoda lor de abordare ÅŸi soluÅ£ionare a problemelor”[1].

Cu alte cuvinte, întâlnirea dintre teologie ÅŸi cultură Å£ine mai curând de un mod de vieÅ£uire manifestat prin asumarea anumitor repere metodologice la întâlnirea cu cultura. Astăzi, suntem mai mult ca oricând constienÅ£i că teologia poate afirma o „cultură a Duhului”[2] ca spaÅ£iu al întâlnirii între har ÅŸi cunoaÅŸterea umană, între cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi cuvântul omenesc. Dialogul teologie-cultură, unde cele două sunt partenere de dialog, fără amestecare ÅŸi fără separare, solicită efortul de „resemnificare sau de interpretare teologică a culturii, pentru că ceea ce poate da consistenÅ£ă culturii, ca rod al minÅ£ii ÅŸi al sensibilităÅ£ii omeneÅŸti, nu este raÅ£iunea umană singură – în stare de bune ÅŸi de rele, de unde ambivalenÅ£a culturii -, ci raÅ£iunea divino-umană, pe care se clădeÅŸte teologia”[3].

Teologia creÅŸtină afirmă deci nu atât o nouă cultură, ca alternativă în plan orizontal a celor deja existente în Areopagul lumii la un anume moment în istorie, cât o nouă dimensiune, cea verticală, menită să o completeze, să o desăvârÅŸească pe cea orizontală. În acest context, cultura propusă de Hristos, cultură a Duhului, asumă generos oricare cultură a acestei lumi. Iată în acest sens mărturia Ortodoxiei contemporane adresate culturii occidentale:

„Buna folosire a raÅ£iunii umane, înteleasă nu în sensul unui raÅ£ionalism strâmt, este cu desăvârÅŸire în tradiÅ£ia ÅŸi duhul PărinÅ£ilor Bisericii. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo ÅŸi atâÅ£ia alÅ£ii? Este important pentru ortodocÅŸii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura Å£ărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posibil să fii în acelaÅŸi timp ortodox pe plan duhovnicesc ÅŸi occidental în plan cultural?”[4].

O Ortodoxie închisă culturilor lumii este o falsă Ortodoxie, ca una ce nu a descoperit puterea de viaÅ£ă făcătoare a culturii Duhului, cel care luminează ÅŸi transfigurează orice demers cultural uman. O Ortodoxie închisă este o Ortodoxie fără duhul asumator al Cincizecimii:

„Lumea nu are nevoie de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare ÅŸi închisă în ea însăÅŸi, ci de una îndrăzneaÅ£ă, primitoare, tolerantă ÅŸi generoasă. Åži putem fi toate acestea fără a fi obligaÅ£i să ne diluăm TradiÅ£ia. În acest sens, nimic nu-i mai întristător decât atitudinea negativistă pe care o au numeroÅŸi ortodocÅŸi faÅ£ă de Occident ÅŸi modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afirmaÅ£ie ÅŸi nu o negaÅ£ie”[5].

Pr. Răzvan Ionescu