A venit un frate la Avva Silvan, la Muntele Sinai. Văzându-i pe călugării de acolo lucrând, îi zise bătrânului: „LucraÅ£i nu pentru mân­carea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaÅ£a veÅŸnică” (Ioan 6, 27) că „Maria partea cea bună ÅŸi-a ales...!” (Luca 10, 42). Bătrânul îi zise unui ucenic:

Zaharia, dă-i musafirului nostru o car­te ÅŸi pune-l într-o chilie goală.

La ceasul al nouălea fratelui aflat în vizită i se făcu foame. Åži cum nimeni n-a venit să-l cheme la masă, se duse la bătrân ÅŸi-i zise:

-N-au mâncat fraÅ£ii astăzi, avvo?

-Ba da.

-Pe mine de ce nu m-aţi chemat?

-Fiindcă tu eÅŸti om duhovnicesc ÅŸi n-ai nevoie de mâncarea aceasta; noi, fiind oa­meni pământeÅŸti, trebuie să mâncăm, de aceea ÅŸi muncim; tu Å£i-ai ales partea cea bună, citind ÅŸi rugându-te ziua-ntreagă.

Când auzi acestea, fratele îÅŸi ceru ier­tare iar avva Silvan îi spuse:

-Åži Maria are neapărată nevoie de Marta, căci prin Marta este lăudată Maria.

   Patericul egiptean, Despre Avva Silvan

     AsceÅ£i severi precum SfinÅ£ii Isaac Sirul ÅŸi Ioan Scărarul spuneau că trebuie să-l iubeÅŸti pe Dumnezeu aÅŸa cum îÅ£i iubeÅŸti logodnica; pentru Kierkegaard, „trebuie să citim    Biblia aÅŸa cum un tânăr citeÅŸte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceas­ta e scrisă pentru el”...

   Minunat de existenÅ£a lui Dumnezeu, omul cel nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeÅŸte Sf. Pavel, o stare con­cretizată în umorul „nebunilor pentru Hristos” — singurul capabil să dizolve apă­sătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievsky spunea că lumea riscă să [se] piardă nu din cauza războaielor, ci din plic­tiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare cât lumea...

   Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinÅ£a îl eliberează de „marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinÅ£ă este mereu un mod de a iubi lumea ÅŸi de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Lui la iad.

   Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

   Într-o vreme în care iubirea ÅŸi pocă­inÅ£a au ajuns niÅŸte realităÅ£i atât de golite de conÅ£inut, ba chiar atât de pângărite ÅŸi de pervertite, avem nevoie acu­tă să ne reconectăm la dimensiunea duhov­nicească a iubirii autentice, nedespărÅ£ite de durerea ÅŸi de plânsul inimii. Iubirea adevă­rată nu este nici jubilarea egoistă a creÅŸtinu­lui care-ÅŸi contemplă narcisic trăirile înalte ÅŸi faptele bune sau a celui care trăieÅŸte iubi­rea psihologic ÅŸi în închipuire, prin autosu­gestie. Nu se confundă nici cu „filantropia” organizată, calculată ÅŸi rece, făcută pentru slava omenească. Åži cu atât mai puÅ£in are de-a face cu ipocrizia ideologizată a ecumenismului. Iubirea în Duh ÅŸi Adevăr este nedespărÅ£ită de ac­tul de pocăinÅ£ă radicală, de nevoinÅ£ă pentru deÅŸertarea ÅŸi zdro­birea inimii până la „sânge” ÅŸi de „plângerea durerii întregii lumi ca pe propria ta tragedie“.

   Abia ajunÅŸi aici pu­tem să vorbim legi­tim despre iubirea vrăjmaÅŸilor. Ea nu înseamnă câ­tuÅŸi de puÅ£in comoda ÅŸi superfi­ciala „toleranÅ£ă” ÅŸi „iertare” pro­povăduite azi pretutindeni. Ci înseamnă asumarea durerii până în rărunchi pentru sufle­tele care se pierd, rătăcind sin­gura Cale dreaptă ÅŸi rătăcindu-i ÅŸi pe alÅ£ii.

   Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceÅŸti

   Ceea ce am trăit eu în copilărie mi-a arătat viaÅ£a ca fiind violen­tă, brutală, crudă, iar pe oameni ca fiindu-ÅŸi duÅŸmani ÅŸi cauză de suferinÅ£ă unii altora. Cu ex­cepÅ£ia câtorva dintre cei mai apropiaÅ£i ai tăi care sunt strâns uniÅ£i, de restul trebuie să îÅ£i fie frică. Chiar ÅŸi în perioada ado­lescenÅ£ei simÅ£eam la fel. Era necesar să lupÅ£i, să învingi pen­tru a supravieÅ£ui ÅŸi — eventual — chiar să răspunzi cu aceeaÅŸi monedă, cu toată puterea, pen­tru a te impune. Aceasta este experienÅ£a pe care am avut-o într-o ÅŸcoală de periferie, cu mulÅ£i copii de imigranÅ£i, în pri­mii ani ai RevoluÅ£iei Ruse ÅŸi după aceea. Åži nu în Rusia, ci în exil (în FranÅ£a).

   Când L-am descoperit pe Dumnezeu, prin Evanghelie, primul lucru care m-a izbit a fost acela că aveam în faÅ£ă un Dumnezeu pentru Care fiecare dintre noi era cu adevărat impor­tant, Care nu făcea diferenÅ£e între oameni, Care nu era numai Dumnezeul celor buni, ci ÅŸi al celor răi; nu doar Dumnezeul celor credincioÅŸi, ci ÅŸi al celor necredincioÅŸi, că fiecare reprezenta pentru El o persoană ne­preÅ£uită, cu totul plină de însemnătate. Iar dacă am descoperit cum este Acest Dumnezeu, mi-am dat seama că aceasta era atitudinea pe care trebuia s-o am ÅŸi eu faÅ£ă de tot ceea ce mă înconjoară. Åži am fost de-a dreptul uimit de faptul că Dumnezeu este într-adevăr aÅŸa ÅŸi că se raportează la toÅ£i ÅŸi la toate astfel. Ei bine, această con­statare m-a bulversat total. M-am uitat în jur ÅŸi n-am mai văzut creaturile acelea vred­nice de dispreÅ£, detestabile, ci oameni care se află într-o legătură cu El ÅŸi cu care aÅŸ putea stabili ÅŸi eu o nouă relaÅ£ie — dacă aÅŸ crede despre ei ceea ce crede Dumnezeu despre ei.

   Mitropolitul Antonie de Suroj în dialog cu Marghanita Laski

   Oamenii n-ar trebui să se gândeas­că atât de mult la ceea ce fac, ci ar trebui să cugete la ceea ce sunt. Dacă oamenii sunt buni în felul lor de a fi, faptele lor sunt strălucite. Dacă eÅŸti drept, toate lucrările tale sunt, de ase­menea, drepte... Oricât de sfinte ar fi lu­crările, ele nu se sfinÅ£esc prin ele însele. In măsura în care fiinÅ£a ÅŸi natura noastră sunt sfinÅ£ite, în aceeaÅŸi măsură sfinÅ£im toate lucrările noastre.

   Meister Eckhart, Cartea consolării divine

   Rugăciunea „Tatăl nostru”. Să ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevărat primul: „Tată”. Este unul care sună ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astăzi este orfan. El nu are rădăcini în afara spaÅ£iului ÅŸi a timpu­lui. Se simte pierdut într-un univers infi­nit, se trage din maimuÅ£ă ÅŸi se îndreaptă spre nicăieri. I s-a spus că paternitatea, în familie sau, în sens figurat, în societate, este absurdă ÅŸi „represivă”; ÅŸi chiar este astfel dacă ea nu dă un sens spiritual vie­Å£ii: atâÅ£ia „taÅ£i” nu ar fi altceva decât niÅŸte reproducători. I s-a spus că „Dumnezeu Tatăl” este duÅŸmanul libertăÅ£ii sale, un fel de spion ceresc, un Tată sadic. Åži - de ce să n-o mărturisim - creÅŸtinătatea istorică, în Orient ca ÅŸi în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai trecător, această acuzaÅ£ie.

   Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru viaÅ£a noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar ni­ciodată nu suntem orfani, pierduÅ£i, lăsaÅ£i în voia forÅ£elor ÅŸi determinărilor acestei lumi. Avem o salvare ÅŸi o origine dincolo de spaÅ£iu ÅŸi timp. Acest univers aparent neli­mitat îÅŸi are locul în cuvântul, suflarea, iu­birea Tatălui în Dumnezeu Însuși este respiraÅ£ia iubirii, această mare taină a uni­tăÅ£ii ÅŸi a diferenÅ£ei. Åži noi, după chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenaÅ£i în acest ritm..

   Lumea nu este o închisoare, ci un „pasaj obscur”, pasaj sau trece­re care se cere descifrat(ă) în ca­drul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, necesar. O operă pe care o scriem împreună cu Dumnezeu. Dacă toate sunt binecuvânta­te de Tatăl, trebuie să ÅŸtim la rândul nos­tru să-L binecuvântăm în toate lucrurile.

   Olivier Clement, Tâlcuire la rugăciunea „Tatăl nostru”