Nu numai invidia, dar cu mult mai cumplit chiar decât invidia, dorinÅ£a de această înaltă dregătorie înarmează de obicei pe mulÅ£i împotriva celui ce are această dregătorie. Întocmai ca feciorii care, în dorinÅ£a de a ajunge cât mai repede stăpâni pe averea părintească, îngreunează bătrâneÅ£ele părinÅ£ilor, tot aÅŸa ÅŸi unii dintre aceÅŸtia, când văd că cineva ocupă dregătoria preoÅ£ească vreme îndelungată, pentru că nu-1 pot omorî, se silesc să-l scoată din dregătorie. Că toÅ£i doresc să fie în locul lui ÅŸi fiecare din ei nădăjduieÅŸte că spre el are să se îndrepte dregătoria.

Grija de văduve

Văduvele, din pricina sărăciei, din pricina vârstei ÅŸi din pricina firii lor femeieÅŸti, se poartă cu obrăznicie nemăsurată. Sau, ca să vorbesc mai limpede, strigă când nu trebuie, învinuiesc fără motiv, se plâng de lucruri pentru care ar trebui să mulÅ£umească, critică ce ar trebui să laude. Întâistătătorul Bisericii trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără fără rost, nici când îl Å£in de rău pe degeaba. Că e drept să-Å£i fie milă de văduve pentru nenorocirea ce le-a lovit, nu să le insulÅ£i; ÅŸi e cea mai mare cruzime să calci în picioare nenorocirea lor ÅŸi să adaugi la durerea sărăciei ÅŸi durerea ocării. De aceea un bărbat prea înÅ£elept, care a văzut cât de iubitori de câÅŸtig ÅŸi cât de mândri sunt oamenii, dar a cunoscut bine ÅŸi cât de grozavă e sărăcia, încât e în stare să doboare la pământ pe cel mai viteaz om ÅŸi e în stare să-l facă să nu se mai ruÅŸineze adeseori de nimic, a spus: „Pleacă la sărac urechea ta, fără să te întristezi ÅŸi răspunde-i cu blândeÅ£e cele de pace” (Sirah 4, 8). 

Trebuie, deci, ca cel ce poartă grijă de ele să fie atât de îndelung-răbdător, încât nu numai să nu le mărească tristeÅ£ea prin cuvinte de ocară, ci, dimpotrivă, chiar cea mai mare parte din tristeÅ£ea lor să le-o aline cu cuvinte de mângâiere. După cum cel care a fost ocărât când a fost miluit, nu simte folosul banilor primiÅ£i, din pricina rănii făcute de ocară, tot aÅŸa ÅŸi cel care aude un cuvânt bun ÅŸi primeÅŸte milostenia însoÅ£ită de cuvinte de mângâiere, se bucură ÅŸi se veseleÅŸte mai mult, iar milostenia ajunge de două ori mai mare, din pricina chipului în care i-a fost dată. Cuvintele acestea nu-s ale mele; rostesc spusele acelui bărbat prea înÅ£elept, care ne-a sfătuit ÅŸi mai înainte. „Fiule, spune el, când faci bine, nu da naÅŸtere la plânsete; iar când dai, nu adăuga cuvinte care supără! Oare roua nu potoleÅŸte chiar arÅŸiÅ£a? AÅŸa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai bun decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă” (Sirah 18, 15-17).  

Grija de fecioare

În ce priveÅŸte purtarea de grijă de fecioare, teama este cu atât mai mare cu cât ÅŸi bunul acesta este mai de preÅ£, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au ÅŸi început să năvălească în ceata acestor sfinte mii ÅŸi mii de femei pline de nenumărate păcate. De aceea aici e ÅŸi mai mare jalea. 

După cum nu e acelaÅŸi lucru când păcătuieÅŸte o fată liberă ÅŸi când păcătuieÅŸte slujnica ei, tot aÅŸa nu-i acelaÅŸi lucru când păcătuieÅŸte o fecioară ÅŸi când păcătuieÅŸte o văduvă. A ajuns un lucru obiÅŸnuit ca văduvele să flecărească, să se ocărască unele pe altele, să se linguÅŸească, să fie obraznice, să se arate pretutindenea ÅŸi să se plimbe prin piaÅ£ă. Fecioara însă se pregăteÅŸte pentru lucruri mai mari; râvneÅŸte să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduieÅŸte să arate pe pământ vieÅ£uirea îngerilor, îÅŸi pune în gând ca în acest trup să săvârÅŸească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult ÅŸi de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deÅŸarte ÅŸi fără rost; nu li se cade să cunoască ocara ÅŸi linguÅŸeala nici măcar din nume. 

Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază ÅŸi de mai mult ajutor. DuÅŸmanul sfinÅ£eniei, diavolul, totdeauna ÅŸi mai cu seamă pe ele le atacă ÅŸi stă lângă ele, gata să le înghită (1 Petru 5, 8), dacă ar aluneca cumva ÅŸi ar cădea. În afară de diavol, oameni, oameni mulÅ£i, uneltesc împotriva lor; iar împreună cu toÅ£i aceÅŸtia le atacă furia firii. Åži, ca să spun pe scurt, fecioarele au de dus o îndoită luptă: sunt atacate ÅŸi din afară, ÅŸi sunt necăjite ÅŸi dinăuntru. 

De aceea mare este teama celui ce poartă grijă de ele; dar mai mare e primejdia ÅŸi durerea, dacă – Doamne fereÅŸte! – se întâmplă vreun lucru nedorit. Dacă pentru un tată fata lui înseamnă „priveghere, iar grija de ea îi alungă somnul” (Sirah 42, 11) – ÅŸi doar un tată are numai atâta teamă, să nu rămână fata lui nemăritată, să nu poată face copii, să nu fie urâtă de bărbatul ei –, ce va pătimi episcopul, care nu are niciuna din aceste griji, ci altele, cu mult mai mari decât acestea? Aici nu-i necinstit un bărbat, ci Însuși Hristos. NeputinÅ£a de a face copii se mărgineÅŸte la atâta că aduce ocara asupra ei; răul acesta însă duce la pierderea sufletului.

Turma

Dar ÅŸi îndatorirea de judecător are nenumărate neplăceri. Dă mult de lucru ÅŸi are atâtea greutăÅ£i câte nu au judecătorii civili. Este greu să descoperi dreptatea ÅŸi să n-o strici după ce ai descoperit-o. Îndatorirea asta de judecător nu-Å£i dă numai mult de lucru ÅŸi nu e numai plină de greutăÅ£i, dar mai e ÅŸi foarte primejdioasă. Unii oameni mai slabi ÅŸi-au pierdut credinÅ£a pentru că n-au avut pe cineva care să-i apere când au venit peste ei unele încurcături. MulÅ£i nedreptăÅ£iÅ£i urăsc mai mult pe cei care nu i-au ajutat decât pe cei care i-au nedreptăÅ£it; nu vor să Å£ină seamă că judecătorului i s-au înfăÅ£iÅŸat greÅŸit faptele, nici că faptele au fost foarte greu de judecat, nici că puterea preoÅ£ească are o limită; nu vor să Å£ină seamă de nimic, ci ei înÅŸiÅŸi sunt judecători neiertători; cunosc o singură apărare: să scape de necazurile ce-i apasă. Iar dacă episcopul, ca judecător, nu-i poate scăpa, nu scapă nici el de osânda lor, de-ar aduce mii ÅŸi mii de motive întru apărarea sa. 

Dacă episcopul nu umblă în fiecare zi din casă în casă, mai abitir decât negustorii de mărunÅ£iÅŸuri, face mari greÅŸeli. Vor să fie vizitaÅ£i de episcop nu numai cei bolnavi, ci ÅŸi cei sănătoÅŸi. Nu-i îndeamnă la asta evlavia, ci vor să-ÅŸi atragă cinste ÅŸi vază asupra casei lor, prin vizitele episcopului. Dacă se întâmplă ca vreodată episcopul, silit de vreo nevoie, să viziteze mai des pe vreun bogat sau pe vreun înalt demnitar al statului, pentru câÅŸtigul obÅŸtesc al Bisericii, îndată îi atacă bunul nume, spunând că le face vizite spre a-i măguli ÅŸi a-i linguÅŸi. 

Dar pentru ce vorbesc de sprijinul dat de episcop ÅŸi de vizitele sale pastorale? Chiar numai salutările, pe care le dă unuia sau altuia, aduc asupra episcopului o povară atât de mare de învinuiri, încât adeseori este scârbit ÅŸi doborât de supărare. I se cere socoteală ÅŸi de felul cum caută cu ochii. MulÅ£imea îi cercetează cu de-amănuntul faptele ÅŸi gesturile cele mai obiÅŸnuite: tonul glasului, expresia feÅ£ei, tăria râsului. Åži spun: „Cu cutare a râs mai mult, era cu faÅ£a veselă ÅŸi l-a salutat în gura mare; pe mine, mai puÅ£in ÅŸi de mântuială”. Dacă episcopul este în vreun loc unde sunt adunaÅ£i mulÅ£i oameni ÅŸi dacă nu-ÅŸi plimbă ochii pe la toÅ£i când vorbeÅŸte, mulÅ£imea socoteÅŸte lucrul acesta o ocară. 

Cum poate face faÅ£ă unor atât de mulÅ£i acuzatori, dacă nu este foarte tare de fire, fie pentru a nu i se aduce astfel de învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus. 

Ar trebui ca episcopul nici să nu aibă acuzatori; dar dacă asta nu-i cu putinÅ£ă, atunci să caute să spulbere învinuirile lor; iar dacă nici acest lucru nu-i uÅŸor, că unora le place să învinuiască pe degeaba ÅŸi la întâmplare, atunci să stea cu curaj în faÅ£a tristeÅ£ii pricinuite de aceste învinuiri. Cel învinuit pe bună dreptate suportă cu uÅŸurinÅ£ă pe cel ce-l învinuieÅŸte – pentru că nu este un acuzator mai aspru decât conÅŸtiinÅ£a, de aceea, dacă suntem Å£inuÅ£i de rău mai întâi de acest prea aspru judecător, suportăm cu uÅŸurinÅ£ă pe acuzatorii din afară, care-s mai blânzi decât conÅŸtiinÅ£a noastră –, dar cel care nu se simte cu vreun păcat pe conÅŸtiinÅ£ă, când este învinuit pe nedrept, se mânie repede ÅŸi este uÅŸor doborât de tristeÅ£e, dacă n-a învăÅ£at mai dinainte să suporte cu curaj prostiile mulÅ£imii. Că nu-i cu putinÅ£ă, nu-i cu putinÅ£ă să nu te tulburi ÅŸi să nu suferi din pricina unei atât de mari nesocotinÅ£e, când te vezi clevetit ÅŸi osândit pe nedrept. 

PoÅ£i oare să spui ce durere simte episcopul când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii? Bine ar fi dacă răul s-ar mărgini numai la durere! Dar nu, chinul e ÅŸi mai mare. Se teme ca nu cumva acela, pedepsit mai mult decât trebuie, să nu pătimească cele spuse de fericitul Pavel: „să nu fie doborât de mai multă mâhnire” (2 Cor. 2, 7). 

Ce să spun de flecărelile credincioÅŸilor noÅŸtri? Nu sunt mai mici decât atacurile ereticilor ÅŸi ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap învăÅ£ătorului Bisericii. Unii credincioÅŸi iscodesc, din simplă curiozitate ÅŸi fără rost, acelea care nu le sunt de vreun câÅŸtig de le-ar afla ÅŸi nici nu-i cu putinÅ£ă să le afle. AlÅ£ii, iarăÅŸi, cer lămuriri despre judecăÅ£ile lui Dumnezeu ÅŸi se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu. Scriptura doar spune: „judecăÅ£ile Tale sunt adânc mare” (Ps. 35, 6). Vei găsi însă puÅ£ini credincioÅŸi care să se intereseze de dreapta credinÅ£ă ÅŸi de o bună vieÅ£uire; cei mai mulÅ£i iscodesc ÅŸi caută acelea care nu pot fi găsite; ÅŸi mânie pe Dumnezeu de le caută. Dacă ne silim să aflăm pe acelea pe care Dumnezeu n-a vrut să le aflăm, nici nu le vom afla – căci cum e cu putinÅ£ă, dacă Dumnezeu nu vrea? –, ÅŸi singura urmare a acestor iscodiri este că ne primejduim. Dar cu toate că aÅŸa stau lucrurile, totuÅŸi preotul riscă să-ÅŸi capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără de răspuns. De aceea întâistătătorul Bisericii trebuie să se folosească ÅŸi aici de multă pricepere, ca să îndepărteze ÅŸi pe credincioÅŸi de la astfel de întrebări nesăbuite, dar să scape ÅŸi de faima de prost ÅŸi îngâmfat. 

Pentru a face faÅ£ă tuturor acestor greutăÅ£i, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioÅŸilor săi – vorbesc de credincioÅŸii mai slabi în credinÅ£ă ÅŸi mai iscoditori – nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veÅŸnic ameninÅ£ate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre PreoÅ£ie, 3, 11-3, 14 & 4, 5, Sophia, 2004