Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute –prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrâns al câtorva discipoli (ÅŸi ei ezitanÅ£i la răstimpuri), nu-L recunoaÅŸte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoÅŸtinÅ£ă din partea celor pe care îi instruieÅŸte sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pământeÅŸti, suspectat, hărÅ£uit, judecat, batjocorit ÅŸi ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena Îl ia [iniÅ£ial] drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, Îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfârÅŸitul timpului, El le cere să învie în viaÅ£a de acum, adică să se comporte ca niÅŸte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – ÅŸi legitimi – în postura de fiinÅ£e cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinÅ£ă re-cunoscătoare.

Andrei PleÅŸu, Insensibilitatea cotidiană, Dilema, nr. 14, 16-22 aprilie 2004

Cu cât omul ÅŸi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizaÅ£ie, cu atât el a devenit mai puÅ£in stăpân pe sine, mai puÅ£in liber. Sufletul său aparent înălÅ£at, a devenit lipsit de putere, s-a subÅ£iat ÅŸi s-a complicat. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunÅ£ând la ceea ce îi era esenÅ£ial, pentru podoabă, ÅŸi-a pierdut adevărata frumusete ÅŸi tărie. ViaÅ£a interioară a omului a avut toate aparenÅ£ele unei creÅŸteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire din cauză că această creÅŸtere nu era organică, ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiÅ£iile ÅŸi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual ÅŸi estetic, l-au sedus ÅŸi l-au îndemnat către o lume a decorativului ÅŸi inutilului. 

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător. Dar într-o zi tânărul a hotărât că vrea să locuiască singur. Åži i-a zis lui bătrânul: „caută loc ÅŸi-Å£i voi face chilie!” Åži găsind el, au mers amândoi ÅŸi au făcut o chilie separată, la o azvârlitură de piatră de aÅŸezământul bătrânului. Apoi acesta i-a zis ucenicului: „când flămânzeÅŸti, mănâncă; când însetezi, bea; când îÅ£i este somn, dormi! Numai din chilia ta să nu ieÅŸi până sâmbătă; atunci vino pe la mine”. Åži s-a întors bătrânul la chilia lui.

Ucenicul a ascultat două zile de porunca bătrânului dar a treia zi, trândăvindu-se, ÅŸi-a zis: ce sfat mi-a dat mie bătrânul acesta? Cum de nu mi-a zis să fac rugăciuni? Deci sculându-se a cântat psalmi mulÅ£i ÅŸi după ce a apus soarele a mâncat. Iar apoi, ridicându-se de la masă s-a dus să se culce pe rogojina sa; însă a văzut acolo un om negru ÅŸezând ÅŸi scrâÅŸnind cu dinÅ£ii către el. Åži alergând cu multă frică ucenicul, s-a dus la bătrânul ÅŸi bătând la uÅŸă, a zis: „Avvo, miluieÅŸte-mă ÅŸi-mi deschide degrab!” Iar bătrânul, cunoscând că nu a păzit acela cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaÅ£a. Iar a doua zi, în zori, l-a aflat pe el afară ÅŸi, milostivindu-se, l-a primit înlăuntru.

Atunci a zis fratele: „Părinte, am văzut un om negru pe rogojina mea când m-am dus să mă culc.” Iar bătrânul a zis: „aceasta ai pătimit pentru că nu ai păzit cuvântul meu.” Apoi dându-i o rânduială a pravilei după puterile lui, l-a slobozit ÅŸi încet-încet ucenicul acela a devenit călugăr iscusit.

Patericul egiptean, Avva Iraclie

Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu e numai un sentiment ci o stare a întregii fiinÅ£e… Când mă aflu faÅ£ă în faÅ£ă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, atunci mă împărtaÅŸesc de omul acela; între noi începe ceva comun, o viaÅ£ă comună… Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om ÅŸi că ea vede [inclusiv stângaciile aproapelui; nu e oarbă]. Ea este văzătoare; însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui ÅŸi e gata să îÅŸi dea viaÅ£a pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat ÅŸi tămăduit. Acesta e adevăratul principiu al dragostei.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

Ura aduce ceartă iar dragostea acoperă toate cusururile. Pe buzele omului priceput se află înÅ£elepciunea; toiagul este pentru spatele celui lipsit de chibzuinÅ£ă. Cei înÅ£elepÅ£i ascund ÅŸtiinÅ£a iar gura celui fără de socotinÅ£ă este o nenorocire apropiată. 

Pildele lui Solomon, X, 12-14

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra