Am observat cu toții că la slujba din noaptea de Paști, în cadrul procesiunii de ieşire din biserică, afară, unde se slujește slujba propriu-zisă de la miezul nopții, icoana Învierii Domnului este purtată în fruntea convoiului, apoi înfăţişată credincioşilor spre închinare. 

În iconografia Bisericii noastre Învierea Domnului este reprezentată de scena Pogorârii la Iad a Mântuitorului², reprezentare care nu se bazează pe relatarea momentului Învierii în Sfânta Scriptură, ci pe anumite texte liturgice din Vechiul sau din Noul Testament şi pe o veche scriere apocrifă (Evanghelia după Nicodim³). Iată câteva dintre textele cele mai reprezentative:

„Mă coborâsem până la temeliile munților, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne Dumnezeul meu.” (Iona 2, 7)

„Ședeau în întuneric și în umbra morții; erau ferecați cu sărăcie și cu fier pentru că au amărât cuvintele Domnului și sfatul Celui Preaînalt au întărâtat. El a umilit întru osteneli inima lor, slăbit-au și nu era cine să le ajute, dar au strigat către Domnul în necazurile lor și din nevoile lor i-a izbăvit pe ei și i-a scos pe ei din întuneric și din umbra morții și legăturile lor le-a rupt.” (Psalmul 106, 10-14)

„Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare.” (I Petru 3, 18-19)

„Iar aceea că „S-a suit”ce înseamnă decât că S-a pogorât Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile ca pe toate să le umple?” (Efeseni 4, 9-10)

„Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care țineau pe cei legați, Hristoase, iar a treia zi, ca și Ioana din chit, ai înviat din mormânt.  Mântuitorul meu, jertfa cea vie și nejertfită ca un Dumnezeu, pe Tine Însuți de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt.”(Canonul Învierii, Cântarea a VI-a)

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins.” (Troparul Ceasurilor și al Pavecerniței din ziua de Paști)

„Ziua învierii, să ne luminăm popoare, Paștile Domnului, Paștile, că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință.” (Canonul Învierii, Cântarea I)

În lumina acestor texte, reprezentarea Pogorârii la Iad, reprezentare consacrată Învierii Domnului, are semnificații mult mai adânci decât reprezentarea lui Hristos înviat, stând deasupra mormântului.⁴  

În icoana noastră, Mântuitorul ocupă poziția centrală şi este înfăţişat într-o atitudine plină de dinamism, care sugerează trei lucruri:

1. Pogorârea – exprimată prin veșmintele Mântuitorului, ale căror extremităţi fluturând sugerează zborul, arătând că Învierea în această compoziție este nu doar ridicare, ci şi coborâre a lui Hristos către omul cel căzut și înlănţuit.

2. Biruința asupra iadului – sugerată de porțile doborâte ale iadului, care sunt reprezentate sub picioarele Mântuitorului sau în „gura iadului”.

3. Ridicarea. Hristos nu biruiește moartea doar în trupul Său, El sfarmă prin Învierea Sa legăturile întunericului, eliberându-i din iad pe protopărinții noștri Adam și Eva și pe toți cei ce-L așteptau din veac.

 Mântuitorul Hristos poartă în mână un sul (filacter) care simbolizează propovăduirea Învierii, propovăduire făcută „duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3, 19). Atunci când sulul este desfășurat poartă înscrisul următor: „Zapisul lui Adam e rupt, puterea iadului este sfărâmată.”. În unele icoane, sulul este înlocuit de cruce, pentru a se scoate în evidență faptul că prin cruce au fost biruite moartea și iadul și că prin cruce „bucurie a venit la toată lumea”.

De asemenea, Mântuitorul Hristos poartă pe mâini și pe picioare însemnele dragostei lui față de noi, semnele cuielor. Veșmintele Mântuitorului nu mai poartă culorile în care suntem obișnuiți a-L vedea în cele mai multe din reprezentări (roșu și albastru, care reprezintă cele două firi ale Mântuitorului), căci Mântuitorul este înveșmântat în alb strălucitor sau în galben auriu, arătându-ni-se astfel transfigurarea desăvârşită a trupului Său. De această strălucire s-au bucurat apostolii (anticipat), „pe cât li se putea”, la Schimbarea la față a Domnului pe muntele Tabor. 

Mântuitorul Hristos este încadrat într-o mandorlă de formă ovală sau în formă de cercuri concentrice (trei sau patru), redate cromatic în dégradé, pornind de la albastru sau verde (gri albăstrui sau gri verzui), care se intensifică de la exterior spre interior, ca o ilustrare a faptului că Dumnezeu rămâne de necuprins în esența Sa pentru mintea omenească, după cum unii Părinți ai Bisericii au vorbit despre „întunericul supraluminos al lui Dumnezeu”. Însăîn icoană vedem cum razele luminoase care izvorăsc din Hristos străbat mandorla, luminează întunericul și se revarsă peste întreaga omenire, reprezentată de Adam și Eva, protopărinții noștri. 

Astfel, dacă privim icoana Învierii Domnului cu credință, înțelegem cuvintele Mântuitorului, care ne-a zis: „Eu sunt lumina lumii”. Numai „îmbrățișând-o în chip duhovnicesc” devenim însă părtași acestei revărsări de lumină care are loc prin culoare, dar mai ales prin har.⁵