Icoana ÃŽnvierii Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe

publicat in Dicționar Liturgic pe 10 Aprilie 2020, 20:33

În Biserica Ortodoxă icoana are aceeași putere revelatoare ca și cuvântul Sfintei Scripturi. Ea este nu doar un simbol religios, ci și un obiect sfânt, care mediază prezența reală a chipurilor sfinte prin Duhul Sfânt. De aceea, desfășurarea cultului liturgic nu poate fi gândit în absența icoanelor.1

Am observat cu toții că la slujba din noaptea de Paști, în cadrul procesiunii de ieÅŸire din biserică, afară, unde se slujește slujba propriu-zisă de la miezul nopții, icoana Învierii Domnului este purtată în fruntea convoiului, apoi înfăÅ£iÅŸată credincioÅŸilor spre închinare. 

În iconografia Bisericii noastre Învierea Domnului este reprezentată de scena Pogorârii la Iad a Mântuitorului2, reprezentare care nu se bazează pe relatarea momentului Învierii în Sfânta Scriptură, ci pe anumite texte liturgice din Vechiul sau din Noul Testament ÅŸi pe o veche scriere apocrifă (Evanghelia după Nicodim3can you call a girl babe if you're not datinghow often should dating couples see each otherfree lesbian dating sites in nigeria. La polul opus se află viziunea catolică, influențată de protestantism, care consideră prezența icoanei în cult ca un obiect indiferent pentru credință (adiaphora). De aceea, aproape că nu  se mai face diferența între un tablou religios și o icoană.

2. Dionisie din Fruna descrie scena astfel: „Iadul, ca o peșteră întunecoasă dedesubt de dealuri, și îngeri, purtând veșminte luminoase, îl leagă cu lanțuri pe Belzebut, domnul întunericului, și pe demoni, pe unii bătându-i, iar pe alții gonindu-i cu sulițe; și câțiva oameni, în pielea goală și legați cu lanțuri, uitându-se în sus; și multe lacăte (și încuietori) sparte, și porțile iadului (de aramă) dezrădăcinate (și aruncate jos), iar Hristos, având împrejur nemărginită lumină și mulți îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ținând (de mână) pe Adam, iar cu stânga pe Eva. Și de-a dreapta, Înainte Mergătorul stând și arătându-L pe Hristos; și lângă el David și alți drepți și împărați cu cununi și cu coroane; iar de-a stânga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, și dreptul Abel și mulți alții, toți cu cununi (în jurul capului).” (Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, București,  2000, p.117).
3. Evanghelii Apocrife, trad. Cristian Bădiliță, Editura Polirom, ediția a IV-a, Iași, 2007, p. 194.
4. Chiar dacă este uneori contestată ca fiind de influență occidentală, această reprezentare se găsește totuși  în Erminia lui Dionisie din Furna (după Prima Voscresnă de la Utrenia Învierii), reprezentare a Învierii Domnului descrisă după cum urmează: „Mormânt deschis puțintel, și doi îngeri, cu veșminte (albe) strălucitoare, șezând la marginea mormântului; și Hristos, călcând deasupra acoperământului mormântului și binecuvântând cu mâna dreaptă, ține cu mâna un steag cu crucea de aur; și mai jos de el, ostașii: unii fugind, alții zăcând pe pământ ca (niște) morți; și (se văd )de departe (femei) purtătoare de miruri (ținând în mâini năstrăpi cu miresme).” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, p. 117).
5. Despre o astfel de trăire în prezența icoanei ne-a lăsat mărturii prețioase Gheron Iosif Isihastul. Iată una dintre ele: „Dacă spunând acestea (rugăciuni la Maica Domnului) simți dragoste multă și vrei să săruți continuu icoana, este semn că ți se răspunde la îmbrățișare. Eu nu pot să sărut numai o singură dată icoana Maicii Domnului și după aceea să plec. Când mă apropii de ea mă atrage ca un magnet. Și trebuie să fiu singur, pentru că vreau să o sărut ore întregi. Ceva ca o suflare vie îmi umple sufletul, mă umple de har și nu pot să plec. Dragoste, iubire de Dumnezeu, foc care arde (...). Într-o seară, atât am sărutat icoana ei că am obosit și, așezându-mă în strană, m-a luat somnul puțin. Și a venit ca în trup, nu icoană, și m-a sărutat. M-am umplut de o bucurie de nedescris și de atâta mireasmă! Iar Pruncul ceresc m-a atins cu fața Lui, iar eu îi sărutam mânuța de parcă era vie. Să nu crezi că este somn, este o simțire a unei alte vieți, necunoscută și negustată de cei care nu văd astfel de lucruri.” (Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003, p. 166-167).