Cu toÅ£ii căutăm, sau am căutat, la un moment dat în viaÅ£ă, să evadăm din banalitatea ÅŸi din condiÅ£iile dure ale existenÅ£ei care ne sunt impuse. Pentru că nu reuÅŸim acest lucru, mulÅ£i ne refugiem în mediocritate. Unii devenim de-a dreptul cinici ÅŸi chiar rău voitori ÅŸi nu mai credem în nimic ÅŸi în nimeni. Câtă durere ÅŸi tristeÅ£e, câte vieÅ£i pierdute! Unde este bucuria pe care Hristos a promis-o celor ce cred în El? Unde e pacea Lui? Căci tristeÅ£ea e ceva anormal pentru cel care crede, acea tristeÅ£e care ne face să ne îndepărtăm de Dumnezeu, de bine ÅŸi de oameni, tristeÅ£ea care ruinează viaÅ£a omului. E semnul că orientarea credinÅ£ei noastre nu e cea care ar trebui să fie. Căci cel ce crede cu adevărat are deja în sine acel dar al Duhului care e plinătatea bucuriei (Galateni 5:22).    

Întrebare (Apostolia): VreÅ£i să spuneÅ£i că cei ce au credinÅ£ă sunt scutiÅ£i de suferinÅ£ă ÅŸi de încercări?

Răspuns (Arhimandritul Jacob): BineînÅ£eles că nu. În primul rând, suferinÅ£a face parte din condiÅ£ia noastră terestră, atât a celui ce crede cât ÅŸi a celui ce nu crede. Åži exact pentru asta S-a întrupat Domnul Hristos, pentru ca suferinÅ£a ÅŸi încercările de tot felul care ne împovărează să nu ne zdrobească, pentru ca diavolul să nu poate să strige „victorie!”.

Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viaÅ£ă a Domnului Iisus în inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorinÅ£ele să ne fie împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm insuportabilul ÅŸi să putem trece prin încercările vieÅ£ii, printre care ÅŸi cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deÅŸi greu încercaÅ£i, radiau de bucurie ÅŸi a căror inimi ardeau de dragoste, într-o încredere totală în Hristos. AceÅŸti oameni sufereau, dar le era imposibil să-ÅŸi piardă nădejdea sau să fie triÅŸti. Aceasta este o minune a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinÅ£ii mucenici, de fapt pe toti sfinÅ£ii. Ei îndurau în mod eroic încercările, nu pentru că erau personalităÅ£i excepÅ£ionale ci pentru că încrederea lor în Dumnezeu era neÅŸtirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere ÅŸi, prin El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuÅŸi Hristos trăia în ei.   

Î: Atunci când n-am obÅ£inut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credinÅ£ă?

R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinÅ£ele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obÅ£inem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovăÅ£ească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credinÅ£ă. Dumnezeu totdeauna ascultă ÅŸi împlineÅŸte, chiar ÅŸi pe cel care se roagă cu puÅ£ina lui credinÅ£ă, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puÅ£in important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulÅ£umim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva ÅŸi asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curaÅ£i cu inima, pentru că încă nu suntem conÅŸtienÅ£i de darul Domnului, pentru că El ÅŸtie mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuÅŸi Iisus ne-a învăÅ£at-o. SpuneÅ£i-o adesea, spuneÅ£i-o cu multă atenÅ£ie. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.        

Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăveÅŸte de încercările vieÅ£ii?

R: Trebuie să Å£inem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevăraÅ£i fii ai lui Dumnezeu ÅŸi, în felul acesta, să ne bucurăm de viaÅ£a veÅŸnică cu ÅŸi în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiÅ£ia noastră terestră, căzută, care sfarÅŸseÅŸte în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieÅŸte înseamnă a pierde adevărata viaÅ£ă, înseamnă a ne înfunda în suferinÅ£a ÅŸi deznădejdea pe care Evanghelia o numeÅŸte iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obÅ£ine, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor ÅŸi a păcatului. Tot ceea ce intervine în vieÅ£ile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puÅ£in dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viaÅ£ă, de pace ÅŸi de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „CăutaÅ£i mai întâi ÎmpărăÅ£ia cerurilor ÅŸi dreptatea ei ÅŸi toate celelalte se vor adăuga vouă”.        

Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobiÅŸnuit în vieÅ£ile noastre? Ce părere aveÅ£i despre minuni?

R: Pentru cel care ÅŸtie să privească cu ochii credinÅ£ei, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobiÅŸnuit. Într-un fel, viaÅ£a celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creaÅ£iei ÅŸi a propriei noastre existenÅ£e. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoÅŸilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunÅ£ând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-ÅŸi pacatele! E atât de minunat că pâna ÅŸi îngerii în cer se bucură. Åži nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reuÅŸeste ÅŸi care, din dragoste de Hristos, renunÅ£ă la toate ÅŸi intră în mănăstire? Este pur ÅŸi simplu de necrezut. Ca ÅŸi fidelitatea celor căsătoriÅ£i care îndură cu răbdare dificultăÅ£ile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunÅ£e la propriile interese ÅŸi să-ÅŸi compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.

Åži cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea ÅŸi vinul devin Trupul ÅŸi Sângele Mântuitorului ÎnsuÅŸi spre îndumnezeirea celor ce se împărtăÅŸesc?    

Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. TotuÅŸi adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuieÅŸte el însuÅŸi pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni ÅŸi să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuÅŸi co-lucrător. A lucra pacea, a-ÅŸi ierta duÅŸmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puÅ£inul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândeÅ£ea ÅŸi smerenia cel mai eficace exorcism?

A împărÅ£i totul cu fraÅ£ii întru credinÅ£ă, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creÅŸtine care fac din Biserica însăÅŸi o minune, mai convingătoare în faÅ£a lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alÅ£ii" spuneau păgânii, surprinÅŸi ÅŸi plini de admiraÅ£ie faÅ£ă de primii creÅŸtini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă ÅŸi un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puÅ£ină importanÅ£ă?

Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiÅ£ia ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deÅ£inătoarea Adevărului?

R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinÅ£ei. Minunile nu sunt în nici un caz demonstraÅ£ii inatacabile. Miracole cu totul neobiÅŸnuite există ÅŸi în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar ÅŸtiinÅ£a de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea ÅŸi viaÅ£a sfântă a credincioÅŸilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstraÅ£ie a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuÅŸi Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăÅ£ia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. MulÅ£i îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit ÅŸi nu în numele Tău am scos demoni ÅŸi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Åži atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. DepărtaÅ£i-vă de la Mine cei ce lucraÅ£i fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)

Î: Åži minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?

R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaÅŸtem: Hristos Cel Înviat care ÎÅŸi dă viaÅ£a pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulÅ£umim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "BucuraÅ£i-vă pururea. RugaÅ£i-vă neîncetat. DaÅ£i mulÅ£umire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18)  

Arhimandritul Jacob