Întâmplarea se petrece la începutul vieții publice a Domnului și nu este raportată decât de sfântul evanghelist Luca, dar sfântul Matei (4, 18-22) și sfântul Marcu (1, 16-20) istorisesc chemarea primilor ucenici fără pescuirea minunată. Este interesant de observat că o minune asemănătoare este relatată de sfântul evanghelist Ioan, după Învierea lui Hristos, și în cele două cazuri Petru joacă un rol central. Este o Evanghelie ecleziologică prin excelență.

Domnul a început să predice încă din primele momente ale misiunii Sale pământești și va vorbi fără încetare timp de trei ani, până la Patima Sa, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Cel care exprimă cugetele Tatălui, și pentru că a fost trimis de Tatăl Său pentru a « binevesti Împărăția Cerurilor». Ceea ce spune e atât de nou și are atâta putere (căci vorbește, ca om, în puterea Duhului) că toți sunt « uimiți de învățătura Lui » : mulțimile Îl urmează și Îl ascultă cu admirație. Așa este și acum: Domnul este pe malul lacului Ghenizaret[1] iar «mulțimea se aduna în jurul Său ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu». Este elementul care declanșează, nada care va îngădui lui Hristos să « prindă» pe primii Săi patru ucenici. Această poveste, care ilustrează minunat pedagogia divină, se va derula în trei acte. Am putea chiar să o intitulăm: « Pedagogia misiunii ».

Domnul zărește pe malul râului două bărci de pescari, al căror șef este Simon, cel ce avea să fie Petru. Primul act are un caracter puternic simbolic: Domnul Se urcă în barca lui Simon și îi cere să se depărteze puțin de mal pentru ca toți să-L poată vedea și auzi, Se așează în barcă și predică. Este imaginea însăși a Bisericii. Barca reprezintă Biserica, pentru că plutește pe apele zbuciumate ale lumii căzute, fără să se scufunde, și pentru că poartă pe Hristos, așezat pe un tron. Iar Biserica învață noroadele, neamurile, omenirea. Hristos este mereu prezent în barca Bisericii, El este cârmaciul ei, iar nu Simon Petru, până la sfârșitul vremurilor. Această barcă nu va pieri niciodată, după cum profețește Însuși Domnul (« porțile iadului nu o vor înfrânge »). Faptul important este că cei patru viitori Apostoli sunt martori ai acestei scene: ei văd și aud, și chiar participă într-o mică măsură. Domnul le arată mai întâi de ce a venit în lume și deși ei încă nu o știu, la ce sunt și ei chemați.

Cel de-al doilea act este pescuirea minunată însăși. Este lucru minunat în ochii noștri cum știe Domnul să se poarte cu oamenii din popor, cei care trudesc cu propriile brațe, care sunt la opusul acestei intelighenția religioase alcătuită din scribi și farisei. Nu le ține un mare discurs teologic și nu se arată nemijlocit ca fiind Mesia, ci îi pune să facă ceva, să împlinească un act simbolic, care ține de meseria lor și care vorbește inimii lor. Domnul le spune să meargă în apă adâncă și să arunce mrejele pentru pescuit. Simon ascultă, deși «toată noaptea lucraseră fără să prindă nimic». Aceasta e măreția lui Simon : ascultă pe Hristos, Îl crede pe cuvânt. Åži pescuirea este minunată, miraculoasă. Cum sunt pescari profesioniști, au înțeles pe dată: au înțeles că rabbi Ieshouah, care rostise un cuvânt minunat, purta în El o putere dumnezeiască. Au înțeles că era Mesia, Hristosul. Simon Petru are o atitudine admirabilă: se umple de frica lui Dumnezeu și zice : « depărtează-Te de la Mine, că sunt om păcătos. »

Mai sunt două elemente ecleziologice de subliniat. Simon nu este singur: are un frate, Andrei (care nu este amintit aici dar este prezent la Sfântul Matei și Sfântul Marcu) și are doi asociați, Iacob și Ioan. Sunt aici patru persoane (de două ori doi frați)[2], triadă apostolică pe care Domnul o va avea la inimă și care va fi martora celor mai mari lucrări ale Sale (printre care Schimbarea la Față). Åži sunt două bărci. Peștele prins este atât de mult încât e nevoie de cele două bărci și de eforturile celor patru pentru a-l aduce. Biserica nu este încredințată[3] unui singur om, ci unei comunități de oameni, cei doisprezece apostoli, colegiul apostolic. Este oglindirea Dumnezeieștii Treimi (după cum spune Domnul: «doi sau trei adunați în numele Meu» iar nu: « unul singur în Numele Meu »). Petru a fost cel care a vorbit pentru că Domnul i S-a adresat lui, ca șef al pescarilor, dar întâmplarea îi privește pe toți: toți au auzit cuvântul Domnului, toți iau parte la pescuirea minunată și toți sunt « cuprinși de frică».

Cel de-al treilea act decurge din celelalte două: este concluzia lor logică. După ce le-a arătat pentru ce a venit în lume (și în ce fel voia să învețe poporul), după ce le-a arătat natura Sa dumnezeiască, Domnul îi cheamă să-L urmeze, folosind o expresie suprinzătoare, singura care putea vorbi inimilor lor: «  de acum veți fi pescari de oameni». De acum veți face ca și Mine, pe urmele Mele: veți scoate din adâncurile lumii căzute (marea este fără lumină și fără aer, semne ale morții) pe oamenii supuși morții, acești pești-oameni[4] care rămân chipul lui Dumnezeu deși au căzut. Domnul iarăși îi vorbește lui Petru, dar chemarea îi privește pe toți: « ei lăsară toate și urmară Lui». Aceasta este măreția lui Simon-Petru și a celorlalți Apostoli: Hristos îi cheamă, iar ei ascultă. Vedem aici prefigurându-se « funcția » specifică a lui Petru în sânul colegiului apostolic: va fi adesea purtătorul de cuvânt dar fără ca acest lucru să fie impus de Hristos. Nici unul dintre Apostoli nu a primit niciodată de la Hristos o misiune particulară. Evanghelia spune: « cei Doisprezece ».

Ne putem întreba de ce Domnul a chemat oameni din popor și nu pe cei învățați sau pe preoți. Aici găsim un răspuns: Apostolii nu au făcut desigur studii, dar au ceva prețios: simplitatea inimii. Ei cred pe Dumnezeu pe cuvânt. Åži au simțul concretului, al vieții, adică bunul simț, așa cum au de obicei meșteșugarii și țăranii, pe când cei cu carte sunt adesea prinși de abstracțiuni și de speculații. În sfârșit, pentru a relua o idee de la sfântul Pavel, în slăbiciune se plinește puterea lui Dumnezeu. Dacă Apostolii ar fi fost oameni de înaltă cultură, li s-ar fi putut atribui conținutul predicii, pe când aceasta vine doar de la Dumnezeu. Chemând oameni probabil fără carte și cultură, acest risc era evitat. Era clar pentru toți că Sfântul Duh vorbea prin gurile lor.

Pr. Noël Tanazacq, Paris