Parabola despre care vorbim nu este raportată decât la Sfântul Matei. Ea se situează la puțin timp după Intrarea lui Hristos în Ierusalim (Floriile) și imediat înaintea Patimii Sale. Este un moment extrem de greu pentru Domnul, căci se luptă cu dușmănia fățișă a „cărturarilor și fariseilor”³, asupra cărora rostește cele șapte „blesteme” (Mt 23, 13‑36), înainte de a face ucenicilor Săi înfricoșătoarea prorocie a sfârșitului vremurilor și a întoarcerii Sale în slavă (Mt 24, 1‑35).

Apoi îndeamnă la priveghere⁴, „căci în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni” (Mt 24, 44). Åži pentru a‑Şi ilustra spusele istorisește două parabole, cea a celor Zece Fecioare și cea a Talanților. Parabola celor Zece Fecioare este extrem de dificilă, deoarece ne descumpănește: sparge canoanele și ne trece de la cultura religioasă la o adevărată relație mistică cu Hristos.

„Asemăna‑se‑va Împărăția Cerurilor cu…”: este cu adevărat vorba aici despre ceea ce se va întâmpla după Cea de‑a Doua Venire și despre scopul acestei vieți, Împărăția cea cerească, opusă împărățiilor pământești. Este stăpânia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – în toți și în toate, îndumnezeirea Omului și transfigurarea universului. Întoarcerea lui Hristos în slavă și judecata cea de obște vor fi începutul eonului celui nou și veșnic, eonul Împărăției lui Dumnezeu. Cum să intrăm în ea? Pilda Fecioarelor înțelepte și a celor nebune constituie o mistagogie⁵.

„Zece” reprezintă plinătatea după fire; este vorba despre zece femei, deoarece Femeia reprezintă omenirea (în simbolistica paulinică, bărbatul reprezintă pe Hristos, iar femeia Biserica). Omenirea are drept chemare să fie „soața” lui Dumnezeu, să se unească cu El. Această obște de zece Fecioare reprezintă întrucâtva omenirea în starea ei firească. Aici într‑adevăr nu este vorba de o aluzie la cădere, nici la păcat. Åži toate au o candelă: toate au primit descoperirea (Hristos este Lumina lumii). Toate pornesc la drum cu candelele lor pentru a merge în întâmpinarea Mirelui ceresc, căci el este Cel care a unit pe Om cu Dumnezeu întrupându‑Se (la sfârșitul parabolei, Hristos vorbește deslușit despre „cămara de nuntă”). Dumnezeu vine către noi, iar noi trebuie să mergem către El. Este un drum duhovnicesc, drumul duhovnicesc al omenirii. 

Toate bune până aici. Însă de îndată Domnul rostește acest cuvânt scurt, „cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înțelepte” (ceea ce se poate traduce și cu „înștiințate”). Proporția de 5 la 5 este interesantă: cele zece au primit harul, harul chemării, dar acest har nu suprimă libertatea, voința liberă a Omului, efortul personal. În fiecare dintre noi există acest raport care exprimă sinergia între Dumnezeu și Om: Dumnezeu nu pune întrebări la care să dea tot El răspunsuri. De ce anume cele dintâi sunt fără minte? Domnul spune limpede: „nu au luat untdelemn cu ele”. Or, o candelă fără untdelemn nu poate arde (adică lumina) prea mult timp. Câtă vreme cele înțelepte „au luat untdelemn în vase”, în afară de candele. Niciuna dintre cele zece nu știa cât avea să dureze drumul, căci lucrul acesta nu fusese descoperit. Hristos tocmai a spus înainte că: „Iar de ziua și ceasul acela [al celei de‑a Doua Veniri], nimeni nu știe, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt 24, 36).

Candela reprezintă harul chemării, arătarea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Untdelemnul reprezintă dobândirea Duhului Sfânt. Iar vasele cu untdelemn sunt chipul inimii celor drepți, altarul lăuntric. Acest lucru este foarte important, pentru că drumul se face pe timp de noapte. Care este înțelesul? Ar fi anevoios să asimilăm aceasta cu noaptea păcatului, căci Domnul nu se referă deloc la aceasta, iar cele zece sunt fecioare. Este mai potrivit să ne gândim că această noapte reprezintă neputința de a atinge cugetele dumnezeiești. Dumnezeu rămâne o taină, iar noi mergem către El prin noaptea necunoașterii noastre.

Dar Mirele întârzie. Este o încercare, chiar și pentru cele înțelepte. Dumnezeu pune întotdeauna la încercare iubirea noastră pentru El: este oare iubire de o clipă sau o iubire care „arde în adâncurile inimii noastre”⁶? Domnul vrea să ne învețe răbdarea și stăruința: iubirea se lămurește în timp și în încercări. Åži toate ațipesc, chiar și cele înțelepte. Candelele sunt stinse. Este o parte tainică a parabolei; am putea spune aici: în căutarea de Dumnezeu este ceva care depășește puterile Omului. Somnul reprezintă moartea: poate aceasta înseamnă că, pentru a ajunge la Dumnezeu și a‑L întâlni, omul trebuie să moară sieși cu desăvârșire. Åži imediat după această imagine simbolică a morții, Îngerul strigă: „Iată Mirele”, aluzie directă la „sunetul mare de trâmbiță al îngerilor care adună pe cei aleși”, despre care Domnul tocmai vorbise înainte (Mt 24, 31). Îngerul vestește venirea lui Hristos și strigă „mergeți în întâmpinarea Lui”. Dumnezeu hotărăște, și nu Omul. Putem chiar spune că Tatăl este Cel care trimite pe îngeri să vestească a Doua Venire a Fiului Său (doar Tatăl cunoaște ziua și ceasul).

Cele zece fecioare se trezesc și se ridică (întruchipare a învierii), apoi își pregătesc candelele. Este tot timp de noapte, pentru că sfârșitul drumului rămâne tainic: vederea Mirelui ceresc – Dumnezeu așa cum este El – este surprinzătoare, fulgerătoare, de nespus. Noaptea va înceta când ele vor trece de catapeteasma templului celui mai presus de ceruri, pentru a intra în Cămara de nuntă. Dar iată, cele cinci fără minte nu mai au untdelemn. Atunci ele cer celor înțelepte, care nu se învoiesc tocmai pentru că sunt înțelepte: „nu va fi destul nici pentru noi, nici pentru voi…” Este o adâncă învățătură duhovnicească: Duhul Sfânt îl dobândim pentru noi înșine: fiecare din noi nu este responsabil decât de el însuși dinaintea lui Dumnezeu. Vasele nu se pot schimba între ele. Lupta duhovnicească este o luptă personală. Biserica, într‑adevăr, este cea care „vinde fără plată” harul, acolo se găsește comoara dumnezeiască. Fecioarele fără minte merg să cumpere, dar este prea târziu. Mirele răsare ca din mormânt: Mirele este ca fulgerul⁷. Răsare atunci când suntem gata, când ne‑am pregătit îndelung și cu răbdare: este Întâlnirea vieții noastre. Apoi ușile se închid. Nebunele sosesc mult după aceea și strigă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă”. Dar Mirele, Judecătorul cel Drept, rostește o judecată înfricoșătoare: „Adevărat vă zic, nu vă cunosc pe voi!”.

Care este înțelesul duhovnicesc al acestei istorisiri? Trebuie să observăm că cele zece femei erau toate fecioare și cele cinci care sunt socotite fără minte nu au săvârșit în aparență nicio greșeală din punct de vedere moral. Aici se află miezul învățăturii lui Hristos, mistagogia duhovnicească. Problema fecioriei este centrală. Care feciorie? Fecioria este un început, un mijloc, nu un scop. Omul nu este fecioresc pentru sine sau în sine: ci este fecioresc, sau mai degrabă devine fecioresc (căci nimeni nu este curat prin fire de la cădere), pentru ceva și mai ales pentru Cineva. Fecioria este un început⁸ al iubirii, al unirii. Å¢elul este unirea cu Dumnezeu.

Cele fără minte s‑au mulțumit cu o feciorie „firească”, exterioară (aproape de cea a Evei înainte de ispitire). Cele înțelepte, însă, aveau o asemenea dorință de a întâlni Mirele, că nu au vrut să riște și să‑L piardă din lipsa luminii, a untdelemnului: toată ființa lor era întoarsă către Mire. Fecioria lor era „întoarsă către singura iubire”, era un dar. Dovada iubirii lor este în faptul că erau acolo când El a sosit: Îl așteptau. Reproșul pe care‑l face Mirele celor fără de minte este foarte semnificativ: când am venit, nu erați aici, nu Mă așteptați, nu Mă iubiți. Când spune: „Adevăr zic vouă, nu vă cunosc pe voi”, trebuie să înțelegem pe „a cunoaște” în sensul biblic de „a se naște împreună”, adică a deveni una. Adevăratul păcat al omului nu este moral, ci este exclusiv duhovnicesc: este de a nu‑L iubi pe Dumnezeu, de a nu înapoia lui Dumnezeu iubirea pe care El ne‑o dă în dar. Dacă nu‑L iubim, nu‑L putem lua de Mire, nu putem să ne unim cu El. Iar atunci fecioria nu slujește la nimic, căci este întoarsă doar către ea însăși.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Slujba bizantină completă a Sfântului Maslu, sau ungerea bolnavilor, comportă 7 serii de lecturi (7 Epistole și 7 Evanghelii) și 7 mari rugăciuni de binecuvântare și de mijlocire: în mod normal ar trebui să fie slujită de către 7 preoți, iar bolnavul ar trebui să primească 7 ungeri înainte de a primi dezlegarea cu Evanghelia pusă pe cap. Să observăm că, în tradiția „Marii Biserici”, adică Sfânta Sofia de la Constantinopol, se turna vin în untdelemn, în amintirea bunului Samaritean, care turnase untdelemn și vin pe rănile omului răpus de tâlhari (este prima Evanghelie care se citește). Sfântul episcop Ioan de Saint‑Denis (1905‑1970) a reluat această veche tradiție, atunci când a restaurat sfintele taine ortodoxe în rit occidental, după 1945.

2. Această Evanghelie se pomenește în Lecționarul de la Luxeuil pentru sărbătoarea Sfintei Genoveva de Paris de la 3 ianuarie. Acest lecționar din secolul al VII‑lea este cel mai cunoscut dintre lecționarele galice.

3. Hristos suferă o patimă morală înainte de a suferi patima trupească.

4. Priveghere vine de la „a veghea”, adică a nu dormi, a fi treaz, conștient. De aici: „priveghi”, slujbă de noapte.

5. Mistagogie: introducerea cuiva în cunoașterea tainelor, o inițiere duhovnicească, o revelație, însă de ordin practic, experimental.

6. Rugăciune la îmbrăcarea cu veșmântul preoțesc în ritul occidental.

7. Hristos tocmai a spus mai înainte: „Căci după cum fulgerul se arată de la Răsărit la Apus, așa va fi Venirea Fiului Omului” (Mt 24, 27).

8. Fecioria (care este curăție‑unire‑unitate, o „ne‑amestecare”) nu este de ajuns. Într‑adevăr, Hristos a spus: „Fiți nevinovați ca porumbeii și înțelepți [învățați] ca șerpii” (Mt 10, 16). Aceasta înseamnă: fiți ca Sfântul Duh (Porumbelul ceresc) și ca Hristos (Înțelepciunea cerească). Duhul Sfânt a apărut într‑adevăr sub chip de porumbel la Botezul Domnului, iar Hristos este închipuit ca Åžarpele de aramă purtat pe o cruce, pus de Moise pentru a scăpa poporul necredincios de șerpii de foc (Num 21, 4‑9), ceea ce este confirmat explicit de Hristos la Ioan 3, 14. Eva era „curată”, dar nu a fost înțeleaptă dinaintea Satanei, care luase chip de șarpe, simbol al înțelepciunii. Åži a fost biruită. Curăția poate fi naivă. Fecioarele înțelepte le unesc pe cele două: curăția și înțelepciunea.