Parabola despre care vorbim nu este raportată decât la Sfântul Matei. Ea se situează la puÅ£in timp după Intrarea lui Hristos în Ierusalim (Floriile) ÅŸi imediat înaintea Patimii Sale. Este un moment extrem de greu pentru Domnul, căci se luptă cu duÅŸmănia făÅ£iÅŸă a „cărturarilor ÅŸi fariseilor”³, asupra cărora rosteÅŸte cele ÅŸapte „blesteme” (Mt 23, 13‑36), înainte de a face ucenicilor Săi înfricoÅŸătoarea prorocie a sfârÅŸitului vremurilor ÅŸi a întoarcerii Sale în slavă (Mt 24, 1‑35).

Apoi îndeamnă la priveghere⁴, „căci în ceasul în care nu gândiÅ£i Fiul Omului va veni” (Mt 24, 44). Åži pentru a‑Şi ilustra spusele istoriseÅŸte două parabole, cea a celor Zece Fecioare ÅŸi cea a TalanÅ£ilor. Parabola celor Zece Fecioare este extrem de dificilă, deoarece ne descumpăneÅŸte: sparge canoanele ÅŸi ne trece de la cultura religioasă la o adevărată relaÅ£ie mistică cu Hristos.

„Asemăna‑se‑va ÎmpărăÅ£ia Cerurilor cu…”: este cu adevărat vorba aici despre ceea ce se va întâmpla după Cea de‑a Doua Venire ÅŸi despre scopul acestei vieÅ£i, ÎmpărăÅ£ia cea cerească, opusă împărăÅ£iilor pământeÅŸti. Este stăpânia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul ÅŸi Sfântul Duh – în toÅ£i ÅŸi în toate, îndumnezeirea Omului ÅŸi transfigurarea universului. Întoarcerea lui Hristos în slavă ÅŸi judecata cea de obÅŸte vor fi începutul eonului celui nou ÅŸi veÅŸnic, eonul ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu. Cum să intrăm în ea? Pilda Fecioarelor înÅ£elepte ÅŸi a celor nebune constituie o mistagogie⁵.

„Zece” reprezintă plinătatea după fire; este vorba despre zece femei, deoarece Femeia reprezintă omenirea (în simbolistica paulinică, bărbatul reprezintă pe Hristos, iar femeia Biserica). Omenirea are drept chemare să fie „soaÅ£a” lui Dumnezeu, să se unească cu El. Această obÅŸte de zece Fecioare reprezintă întrucâtva omenirea în starea ei firească. Aici într‑adevăr nu este vorba de o aluzie la cădere, nici la păcat. Åži toate au o candelă: toate au primit descoperirea (Hristos este Lumina lumii). Toate pornesc la drum cu candelele lor pentru a merge în întâmpinarea Mirelui ceresc, căci el este Cel care a unit pe Om cu Dumnezeu întrupându‑Se (la sfârÅŸitul parabolei, Hristos vorbeÅŸte desluÅŸit despre „cămara de nuntă”). Dumnezeu vine către noi, iar noi trebuie să mergem către El. Este un drum duhovnicesc, drumul duhovnicesc al omenirii. 

Toate bune până aici. Însă de îndată Domnul rosteÅŸte acest cuvânt scurt, „cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înÅ£elepte” (ceea ce se poate traduce ÅŸi cu „înÅŸtiinÅ£ate”). ProporÅ£ia de 5 la 5 este interesantă: cele zece au primit harul, harul chemării, dar acest har nu suprimă libertatea, voinÅ£a liberă a Omului, efortul personal. În fiecare dintre noi există acest raport care exprimă sinergia între Dumnezeu ÅŸi Om: Dumnezeu nu pune întrebări la care să dea tot El răspunsuri. De ce anume cele dintâi sunt fără minte? Domnul spune limpede: „nu au luat untdelemn cu ele”. Or, o candelă fără untdelemn nu poate arde (adică lumina) prea mult timp. Câtă vreme cele înÅ£elepte „au luat untdelemn în vase”, în afară de candele. Niciuna dintre cele zece nu ÅŸtia cât avea să dureze drumul, căci lucrul acesta nu fusese descoperit. Hristos tocmai a spus înainte că: „Iar de ziua ÅŸi ceasul acela [al celei de‑a Doua Veniri], nimeni nu ÅŸtie, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt 24, 36).

Candela reprezintă harul chemării, arătarea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Untdelemnul reprezintă dobândirea Duhului Sfânt. Iar vasele cu untdelemn sunt chipul inimii celor drepÅ£i, altarul lăuntric. Acest lucru este foarte important, pentru că drumul se face pe timp de noapte. Care este înÅ£elesul? Ar fi anevoios să asimilăm aceasta cu noaptea păcatului, căci Domnul nu se referă deloc la aceasta, iar cele zece sunt fecioare. Este mai potrivit să ne gândim că această noapte reprezintă neputinÅ£a de a atinge cugetele dumnezeieÅŸti. Dumnezeu rămâne o taină, iar noi mergem către El prin noaptea necunoaÅŸterii noastre.

Dar Mirele întârzie. Este o încercare, chiar ÅŸi pentru cele înÅ£elepte. Dumnezeu pune întotdeauna la încercare iubirea noastră pentru El: este oare iubire de o clipă sau o iubire care „arde în adâncurile inimii noastre”⁶? Domnul vrea să ne înveÅ£e răbdarea ÅŸi stăruinÅ£a: iubirea se lămureÅŸte în timp ÅŸi în încercări. Åži toate aÅ£ipesc, chiar ÅŸi cele înÅ£elepte. Candelele sunt stinse. Este o parte tainică a parabolei; am putea spune aici: în căutarea de Dumnezeu este ceva care depăÅŸeÅŸte puterile Omului. Somnul reprezintă moartea: poate aceasta înseamnă că, pentru a ajunge la Dumnezeu ÅŸi a‑L întâlni, omul trebuie să moară sieÅŸi cu desăvârÅŸire. Åži imediat după această imagine simbolică a morÅ£ii, Îngerul strigă: „Iată Mirele”, aluzie directă la „sunetul mare de trâmbiÅ£ă al îngerilor care adună pe cei aleÅŸi”, despre care Domnul tocmai vorbise înainte (Mt 24, 31). Îngerul vesteÅŸte venirea lui Hristos ÅŸi strigă „mergeÅ£i în întâmpinarea Lui”. Dumnezeu hotărăÅŸte, ÅŸi nu Omul. Putem chiar spune că Tatăl este Cel care trimite pe îngeri să vestească a Doua Venire a Fiului Său (doar Tatăl cunoaÅŸte ziua ÅŸi ceasul).

Cele zece fecioare se trezesc ÅŸi se ridică (întruchipare a învierii), apoi îÅŸi pregătesc candelele. Este tot timp de noapte, pentru că sfârÅŸitul drumului rămâne tainic: vederea Mirelui ceresc – Dumnezeu aÅŸa cum este El – este surprinzătoare, fulgerătoare, de nespus. Noaptea va înceta când ele vor trece de catapeteasma templului celui mai presus de ceruri, pentru a intra în Cămara de nuntă. Dar iată, cele cinci fără minte nu mai au untdelemn. Atunci ele cer celor înÅ£elepte, care nu se învoiesc tocmai pentru că sunt înÅ£elepte: „nu va fi destul nici pentru noi, nici pentru voi…” Este o adâncă învăÅ£ătură duhovnicească: Duhul Sfânt îl dobândim pentru noi înÅŸine: fiecare din noi nu este responsabil decât de el însuÅŸi dinaintea lui Dumnezeu. Vasele nu se pot schimba între ele. Lupta duhovnicească este o luptă personală. Biserica, într‑adevăr, este cea care „vinde fără plată” harul, acolo se găseÅŸte comoara dumnezeiască. Fecioarele fără minte merg să cumpere, dar este prea târziu. Mirele răsare ca din mormânt: Mirele este ca fulgerul⁷. Răsare atunci când suntem gata, când ne‑am pregătit îndelung ÅŸi cu răbdare: este Întâlnirea vieÅ£ii noastre. Apoi uÅŸile se închid. Nebunele sosesc mult după aceea ÅŸi strigă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă”. Dar Mirele, Judecătorul cel Drept, rosteÅŸte o judecată înfricoÅŸătoare: „Adevărat vă zic, nu vă cunosc pe voi!”.

Care este înÅ£elesul duhovnicesc al acestei istorisiri? Trebuie să observăm că cele zece femei erau toate fecioare ÅŸi cele cinci care sunt socotite fără minte nu au săvârÅŸit în aparenÅ£ă nicio greÅŸeală din punct de vedere moral. Aici se află miezul învăÅ£ăturii lui Hristos, mistagogia duhovnicească. Problema fecioriei este centrală. Care feciorie? Fecioria este un început, un mijloc, nu un scop. Omul nu este fecioresc pentru sine sau în sine: ci este fecioresc, sau mai degrabă devine fecioresc (căci nimeni nu este curat prin fire de la cădere), pentru ceva ÅŸi mai ales pentru Cineva. Fecioria este un început⁸ al iubirii, al unirii. Å¢elul este unirea cu Dumnezeu.

Cele fără minte s‑au mulÅ£umit cu o feciorie „firească”, exterioară (aproape de cea a Evei înainte de ispitire). Cele înÅ£elepte, însă, aveau o asemenea dorinÅ£ă de a întâlni Mirele, că nu au vrut să riÅŸte ÅŸi să‑L piardă din lipsa luminii, a untdelemnului: toată fiinÅ£a lor era întoarsă către Mire. Fecioria lor era „întoarsă către singura iubire”, era un dar. Dovada iubirii lor este în faptul că erau acolo când El a sosit: Îl aÅŸteptau. ReproÅŸul pe care‑l face Mirele celor fără de minte este foarte semnificativ: când am venit, nu eraÅ£i aici, nu Mă aÅŸteptaÅ£i, nu Mă iubiÅ£i. Când spune: „Adevăr zic vouă, nu vă cunosc pe voi”, trebuie să înÅ£elegem pe „a cunoaÅŸte” în sensul biblic de „a se naÅŸte împreună”, adică a deveni una. Adevăratul păcat al omului nu este moral, ci este exclusiv duhovnicesc: este de a nu‑L iubi pe Dumnezeu, de a nu înapoia lui Dumnezeu iubirea pe care El ne‑o dă în dar. Dacă nu‑L iubim, nu‑L putem lua de Mire, nu putem să ne unim cu El. Iar atunci fecioria nu slujeÅŸte la nimic, căci este întoarsă doar către ea însăÅŸi.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Slujba bizantină completă a Sfântului Maslu, sau ungerea bolnavilor, comportă 7 serii de lecturi (7 Epistole ÅŸi 7 Evanghelii) ÅŸi 7 mari rugăciuni de binecuvântare ÅŸi de mijlocire: în mod normal ar trebui să fie slujită de către 7 preoÅ£i, iar bolnavul ar trebui să primească 7 ungeri înainte de a primi dezlegarea cu Evanghelia pusă pe cap. Să observăm că, în tradiÅ£ia „Marii Biserici”, adică Sfânta Sofia de la Constantinopol, se turna vin în untdelemn, în amintirea bunului Samaritean, care turnase untdelemn ÅŸi vin pe rănile omului răpus de tâlhari (este prima Evanghelie care se citeÅŸte). Sfântul episcop Ioan de Saint‑Denis (1905‑1970) a reluat această veche tradiÅ£ie, atunci când a restaurat sfintele taine ortodoxe în rit occidental, după 1945.

2. Această Evanghelie se pomeneÅŸte în LecÅ£ionarul de la Luxeuil pentru sărbătoarea Sfintei Genoveva de Paris de la 3 ianuarie. Acest lecÅ£ionar din secolul al VII‑lea este cel mai cunoscut dintre lecÅ£ionarele galice.

3. Hristos suferă o patimă morală înainte de a suferi patima trupească.

4. Priveghere vine de la „a veghea”, adică a nu dormi, a fi treaz, conÅŸtient. De aici: „priveghi”, slujbă de noapte.

5. Mistagogie: introducerea cuiva în cunoaÅŸterea tainelor, o iniÅ£iere duhovnicească, o revelaÅ£ie, însă de ordin practic, experimental.

6. Rugăciune la îmbrăcarea cu veÅŸmântul preoÅ£esc în ritul occidental.

7. Hristos tocmai a spus mai înainte: „Căci după cum fulgerul se arată de la Răsărit la Apus, aÅŸa va fi Venirea Fiului Omului” (Mt 24, 27).

8. Fecioria (care este curăÅ£ie‑unire‑unitate, o „ne‑amestecare”) nu este de ajuns. Într‑adevăr, Hristos a spus: „FiÅ£i nevinovaÅ£i ca porumbeii ÅŸi înÅ£elepÅ£i [învăÅ£aÅ£i] ca ÅŸerpii” (Mt 10, 16). Aceasta înseamnă: fiÅ£i ca Sfântul Duh (Porumbelul ceresc) ÅŸi ca Hristos (ÎnÅ£elepciunea cerească). Duhul Sfânt a apărut într‑adevăr sub chip de porumbel la Botezul Domnului, iar Hristos este închipuit ca Åžarpele de aramă purtat pe o cruce, pus de Moise pentru a scăpa poporul necredincios de ÅŸerpii de foc (Num 21, 4‑9), ceea ce este confirmat explicit de Hristos la Ioan 3, 14. Eva era „curată”, dar nu a fost înÅ£eleaptă dinaintea Satanei, care luase chip de ÅŸarpe, simbol al înÅ£elepciunii. Åži a fost biruită. CurăÅ£ia poate fi naivă. Fecioarele înÅ£elepte le unesc pe cele două: curăÅ£ia ÅŸi înÅ£elepciunea.