„UmblaÅ£i ca cei înÅ£elepÅ£i, răscumpărând vremea pentru că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16), le‑a scris Sfântul Apostol Pavel creÅŸtinilor din cetatea Efesului.

PovaÅ£a apostolului este actuală ÅŸi în zilele noastre. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem tot mai multă agitaÅ£ie, oameni care se plâng tot mai mult de lipsa timpului, care aleargă în toate părÅ£ile, fără ca această alergătură să‑i împlinească sau să le aducă odihnă.

ViaÅ£a pământească a omului este supusă scurgerii timpului, timp care a fost creat de Dumnezeu, Care i‑a dat un sens. Dumnezeu vrea ca timpul să fie pentru om un „timp al mântuirii”, mântuire ce este intrare în „veÅŸnicia lui Dumnezeu”. 

Dar ce este „VeÅŸnicia lui Dumnezeu”?

„VeÅŸnicia trebuie să fie plinătate de viaÅ£ă, spune părintele Dumitru Stăniloae, ÅŸi de aceea adevărata veÅŸnicie trebuie să fie veÅŸnicia lui Dumnezeu”.

Timpul nu este o consecinÅ£ă a păcatului strămoÅŸesc, ci răgazul pe care ni l‑a dat Dumnezeu pentru a ne sfinÅ£i, pentru a răspunde la iubirea Lui ÅŸi pentru a intra în comuniune de iubire cu persoanele Treimice, fiindcă „iubirea Sfintei Treimi este plinătate a vieÅ£ii” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Atâta timp cât trăim în păcatele noastre, departe de Dumnezeu, egoist, timpul este pentru noi un „timp static, mort, ireal”, despre care părintele Stăniloae spune că „nu poate fi considerat timp, ci este pur ÅŸi simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală”. 

Atunci care este timpul mântuitor? 

Răspunsul îl găsim tot la părintele Stăniloae: „Timpul este real ÅŸi creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieÅ£ii sale cu ceilalÅ£i ÅŸi cu viaÅ£a nesfârÅŸită a lui Dumnezeu”. Această unire se face prin dragoste, aÅŸa cum frumos ne învaÅ£ă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea Å£i‑l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaÅ£ă să te bucuri pentru fericirea lui, ca ÅŸi cum ar fi fericirea ta, ÅŸi să te întristezi la necazurile lui, ca ÅŸi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulÅ£i un trup ÅŸi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneÅŸte acolo unde împărăÅ£eÅŸte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneÅŸte unirea sufletelor”.

Înaintarea noastră înspre celălalt, înspre fratele nostru ÅŸi înspre Dumnezeu, aÅŸa cum am citit mai sus, se face numai în dragoste, luând exemplul iubirii existente între persoanele Sfintei Treimi. Această dragoste Trinitară se revarsă asupra întregii creaÅ£ii, asemenea unui râu de foc care mistuie păcatul ÅŸi nelegiuirea. „Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia ÅŸi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. AÅŸadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre, vom deveni sfinÅ£i. Da, fiindcă toÅ£i sfinÅ£ii prin iubire s‑au făcut plăcuÅ£i lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dragostea adevărată este cea care „îndelung rabdă, care pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieÅŸte, pe toate le rabdă ÅŸi care nu caută ale sale” (I Corinteni 4, 5, 7). Aceasta este dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu Care a intrat în timp, S‑a făcut asemenea nouă ÅŸi S‑a căit ÅŸi continuă să se căiască pentru păcatele noastre. Origen, tâlcuind versetele 39 ÅŸi 40 din cap. 2 al Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, spune: „Mântuitorul nostru Iisus Hristos suferă până la plinirea vremurilor amărăciunea păcatelor noastre”, iar Blaise Pascal spune: „Iisus va fi în agonie până la sfârÅŸitul lumii, nu trebuie să dormim în acest timp” (Cugetări, 553).

Dumnezeu ne‑a răscumpărat din iubire, dar cere la rându‑I să‑L iubim ÅŸi să ne iubim: „IubiÅ£i‑vă unii pe alÅ£ii precum eu v‑am iubit pe voi” (Ioan 13, 34).

AÅŸadar, iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, pentru a răscumpăra vremea ÅŸi pentru a intra în veÅŸnicia lui Dumnezeu!

† Timotei, al Episcopiei Ortodoxe Romane a Spaniei si Portugaliei