„Iubiți pe vrăjmașii voștri”: înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate și poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Înainte de a încerca să‑i descifrăm înțelesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să‑l punem în context. Această pericopă evanghelică face parte din ceea ce se numește „Predica de pe munte”, dar care este de fapt cuvântul de început pe care‑l rostește Hristos în Galileea mergând către misiunea Sa. Îl găsim la Sfântul Matei și la Sfântul Luca, dar este mult mai complet la Sfântul Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20‑49). Alegerea Sfântului Luca este legată de logica lecționarului bizantin¹. Mai mult, pericopa nu este bine aleasă: ar trebui început la versetul 27, căci de aici începe învățătura lui Hristos despre iubirea de vrăjmași. Trebuie adăugat că succesiunea evenimentelor este greu de înțeles la Sfântul Luca²: de aceea vom rămâne la Evanghelia Sfântului Matei.

Domnul, după porunca Tatălui Său, iese din tăcerea Sa către vârsta de 30 de ani și merge mai întâi la Ioan pentru a fi botezat și astfel arătat ca Mesia. Apoi este ispitit de Satana, pe care îl biruie, ca om. Se întoarce apoi la Nazareth, unde nu este primit ca Mesia: atunci pleacă să se așeze definitiv la Capernaum, la nord de marea Galileii. Aici, Își cheamă ucenicii și începe să predice și să vindece. Curând devine vestit. Din clipa în care există un popor pentru a‑L asculta³, Domnul își rostește cuvântul‑program, cuvântul Său de început. Pentru aceasta, urcă pe un munte⁴ cu ucenicii Săi și mulțimile care Îl urmează, ceea ce are deja în sine un înțeles duhovnicesc: înalță pe oameni către Dumnezeu. Ajuns în vârf, Se așază (cosmosul este „trupul” lui Dumnezeu: Hristos este Cuvântul Tatălui, Dascălul dumnezeiesc, Învățătorul), înconjurat de ucenicii Săi și cu mulțimea venind după ei. Åži aici îi învață.

Acest cuvânt este extrem de lung (durează probabil o zi întreagă) și greu, căci conține întreaga învățătură creștină. Dar trebuie să înțelegem bine că nu este un cod moral: este vorba de o învățătură pur duhovnicească, o inițiere care are drept scop să ne facă desăvârșiți, așa cum Dumnezeu este desăvârșit⁵. Este vorba despre Legea cea nouă. Legea veche (conținută în cele zece porunci) avea drept scop să‑i facă pe oameni mai puțin răi, după cum spune Sfântul Pavel; Legea nouă, cea a Fericirilor, are drept scop să‑i aducă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfințenie. De altfel, Hristos face aluzie la aceasta atunci când spune: „Ați auzit că s‑a zis… [în Tora], Eu însă vă spun vouă…” [Eu, cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul care arată cugetele Tatălui]. Aici nu mai vorbește Moise, ci Dumnezeu Însuși.

Cuvântul începe cu Fericirile, care sunt scara sfințeniei, apoi abordează pe rând toate aspectele vieții duhovnicești, personale și de obște⁶, arătându‑ne numeroase criterii de deosebire a duhurilor. „Capitolul” despre iubirea de vrăjmași se află aproximativ la mijlocul acestui cuvânt de început. Este pasajul cel mai greu, dar nu singurul (cf.: a întoarce și obrazul stâng când suntem loviți peste cel drept…, a lăsa să ni se ia nu numai haina, ci și cămașa…, a fi vrednici de gheena focului dacă numim pe fratele nostru nebun…⁷). Trebuie să păstrăm mereu în minte ideea că Domnul vrea să facă din noi dumnezei, să ne inițieze în viața dumnezeiască: dacă nu, această învățătură este de neînțeles.

Așa cum face de multe ori în acest cuvânt, Hristos pleacă de la Vechiul Legământ pentru a vesti pe cel Nou: „Ați auzit că s‑a spus: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt 5, 43‑44), ceea ce îi cutremură, desigur, pe cei care‑L ascultau. Apoi lămurește ceea ce a rostit ca un loghion, cuvânt al lui Dumnezeu.

Åži, potrivit pedagogiei Sale, pleacă mai întâi de la afirmații de bun‑simț, pe înțelesul tuturor: dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, dacă faceți bine celor care vă fac bine nu este nimic neobișnuit: pentru ce vi s‑ar mulțumi atunci? Chiar și păcătoșii și răii fac astfel. Nu încape nici o îndoială. Apoi înalță puțin nivelul discuției: faceți celorlalți ceea ce ați vrea să vă facă și alții vouă. Nici un om nu ar vrea să i se facă rău: atunci nu faceți nici voi altora. Apoi atinge culmea vorbind despre Dumnezeu Tatăl: voi sunteți răi, ticăloși și stricați, și totuși Tatăl vostru cel ceresc face să răsară soarele și trimite ploaia, și pentru buni ca și pentru răi. Aici atingem o culme duhovnicească. Aceasta înseamnă: Dumnezeu, Tatăl vostru, nu lucrează după purtarea voastră, nu este condiționat de voi, este bun în Sine, liber și nepătimitor. Dacă nu ar fi fost milostiv, nu ar mai fi existat nimic pe pământ, zidirea ar fi încetat să existe. Fiți ca și El, faceți ca și El. Trebuie să băgăm de seamă că Hristos, aici, nu îndreptățește nelegiuirea. Åži, de altfel, nu a spus că nu ar fi judecată. Ne arată o purtare față de noi înșine: să nu ne lăsăm biruiți de rău. 

Acum se cuvine să intrăm în conținutul cuvintelor, în înțelesul lor adânc. „Iubiți pe vrăjmașii voștri” presupune doi termeni: a iubi și vrăjmași. Vrăjmașul. Uneori auzim zicându‑se: eu nu am vrăjmași. Este o inepție, căci acest lucru nu depinde de noi. Dacă mă port nelegiuit cu o persoană și ea mă urăște, voi avea un vrăjmaș, dar aș purta răspunderea pentru aceasta. Într‑adevăr, acest lucru este foarte ușor de ocolit. Dar de fiecare dată când facem un pas către Dumnezeu, întâlnim vrăjmași: pe demoni. Iar aceasta există și printre oameni: orice purtare cinstită, bună, dezinteresată trezește de obicei gelozie, ură, calomnie. În acest caz, vrăjmașii nu depind de noi. Nu trebuie să avem o viziune romantică sau sentimentală: orice om duhovnicesc întâlnește vrăjmași. Hristos a avut mulți vrăjmași și încă mai are și astăzi: sunt cei ce L‑au urât pe nedrept.

A iubi: ce înseamnă cu adevărat a iubi? Să luăm un exemplu, exemplul desăvârșit al lui Hristos. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este iubire, căci „Dumnezeu iubire este” (1 Ioan 4, 8). Iar firea Sa omenească este pe deplin după chipul firii Sale dumnezeiești. Totuși, dacă ne uităm cu luare aminte la viața Sa pământească și la învățătura Sa, în multe rânduri S‑a arătat neînduplecat, aspru, ca să nu spunem neîndurător: a dat reguli de excludere (în legătură cu certarea frățească), de divorț (legat de adulter) și a certat cu multă asprime chiar și pe ucenicii Săi. Să luăm un caz printre atâtea altele: când Petru Îl dojenește, după prima vestire a Patimilor (Mt 16, 22‑23), Hristos îi răspunde „Înapoia Mea, Satano…” . Åži oare totuși Hristos nu‑l iubea pe Petru? Ba da, l‑a iubit întotdeauna. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm la o parte din înțelesul verbului „a iubi” tot ce este sentimental, psihologic sau romantic. A iubi nu înseamnă ca „toată lumea să fie bună și drăguță” și să trecem cu vederea ce este rău. A iubi are multe semnificații diferite (în greacă, există mai multe verbe pentru a exprima iubirea, spre deosebire de franceză). Acest termen înseamnă mai ales: a face binele, a dărui, a se dărui. De altfel, Hristos deslușește aceasta: „faceți bine celor care vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați‑vă pentru cei ce vă batjocoresc…” (Luca 6, 26‑27). Nu a spus: spuneți că sunt buni, că nu fac rău, că au dreptate să fie ticăloși. Aici avem deja o cheie de înțelegere, o apropiere de taină.

Dar aceasta nu e de ajuns ca să ajungem „desăvârșiți”. Această poruncă a lui Hristos rămâne extrem de grea, ca să nu spunem cu neputință de împlinit. Într‑adevăr, cum putem face bine cuiva care ne ocărăște, ne batjocorește, ne lovește fără motiv sau face aceasta altcuiva de față cu noi? Aș vrea să dau un sfat duhovnicesc înainte de a arăta care este, după Sfinții Părinți, dezlegarea tainei.

Trebuie să o luăm încet și să încercăm să facem ceea ce este cu putință, după puteri. De pildă: să nu întoarcem răul pentru rău; este greu, dar este cu putință. Să ne amintim că o persoană rea rămâne totuși chipul lui Dumnezeu. Să ne gândim că o persoană rea poate avea circumstanțe atenuante (povestea vieții ei, contextul). Să ne amintim că și noi am căzut poate într‑o ticăloșie asemănătoare sau că am putea cădea, dacă nu ne‑ar apăra Dumnezeu… Toate acestea ne vor ajuta să luăm distanță față de reacțiile imediate și instinctive și să ne apropiem de înțelegerea adâncă a acestei porunci. Aceasta ne va îngădui deja să punem în practică două dintre poruncile lui Hristos: „binecuvântați pe cei care vă blestemă” și „rugați‑vă pentru vrăjmașii voștri”: este greu, dar ne stă în puteri.

Dar trebuie să mergem mai departe, iar Părinții, mai ales Sfântul Siluan de la Athos⁸, ne ajută. Chiar faptul de a putea simți iubire pentru o ființă rea, ticăloasă și josnică este un lucru cu adevărat dumnezeiesc. Noi ne putem pregăti, putem înainta, progresa către această împlinire, dar nu putem trece ultima treaptă prin propriile noastre puteri. Dumnezeu singur o poate face în noi: singur Duhul Sfânt poate împlini acest lucru în noi. Sfântul Siluan, care a avut experiența duhovnicească a Iadului veșnic și care a fost nevoit să trăiască ani de zile în tovărășia demonilor, adică a celor mai mari vrăjmași ai Omului, aduce o mărturie de căpătâi: spune că iubirea de vrăjmași este singura chezășie de netăgăduit a prezenței Duhului Sfânt în sufletul omului. Aș vrea să ilustrez această zicere printr‑o istorisire din viața adevărată. În timpul Revoluției bolșevice, creștinii – și mai ales clerul – erau arestați în masă și adesea executați sumar. Un episcop ortodox a fost arestat de sinistra Ceka și dus dinaintea unui comisar politic. S‑a retras în el însuși și i‑a spus lui Dumnezeu: Doamne, cum pot să iubesc pe acest om? Åži atunci a fost umplut de Duhul Sfânt, care a strălucit în el de iubire pentru acel vrăjmaș al lui Dumnezeu. Comisarul politic nu a putut îndura această putere a iubirii; i‑a spus: pleacă de aici, și l‑a dat afară. Astfel a fost salvat episcopul.

Am întâlnit o dată în viața mea (doar o singură dată) un om capabil să‑și iubească vrăjmașii: am fost martor ocular⁹. A‑i urma pilda îmi este cu neputință, dar am rămas marcat pentru totdeauna. Dumnezeu mi‑a arătat că este cu putință.

Slavă Å¢ie, Doamne, Duhule Sfinte, Slavă Å¢ie!

Părintele Noël TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Lecționarul bizantin, pentru ciclul pascal, propune o citire sistematică a Evangheliei Sfântului Matei, apoi a celei după Sfântul Luca, în timp ce lecționarele occidentale aleg pericopele, în funcție de temă, din toate cele patru Evanghelii.

2. Evangheliile sunt clasate după ordinea vechimii lor, de la cea mai veche (Matei) la cea mai recentă (Ioan), după Tradiție, ai cărei martori de căpătâi sunt Sfântul Irineu de Lyon (secolul al II‑lea) și Eusebiu din Cezareea (secolul al IV‑lea). Evanghelia lui Luca, în realitate cea a lui Pavel, este cea mai recentă dintre cele trei Sinoptice. Dar Pavel nu este un „martor ocular”: este un martor în duh, căci a primit o revelație personală de la Hristos, la destul de mult timp după Cincizecime.

3. Sfântul Ioan Botezătorul a predicat „în pustie” pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii după cădere. Hristos însă predică poporului, omenirii, pentru că El a venit printre oameni pentru a‑i mântui. Cum spune El Însuși: „Această poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 18).

4. Muntele Fericirilor este, conform Tradiției, muntele Kurun Hattin, un platou care se află la 50 m deasupra Mării Galileii, la aproximativ 5 km vest de Capernaum și la 3 km nord de Magdala.

5. „Fiți dar voi desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Mt 5, 48), chiar ceea ce spune Hristos în încheierea pasajului despre iubirea de vrăjmași, la Sfântul Matei.

6. Spre mijlocul cuvântului Său, în momentul în care vorbește despre rugăciune, Hristos revelează Rugăciunea prin excelență, Tatăl Nostru.

7. Să nu uităm și de „să ne tăiem mâna dreaptă sau să ne scoatem ochiul drept”, dacă se fac pentru noi prilej de „sminteală” (Mt 5, 29‑30). Aici suntem însă în domeniul simbolicului: cuvântul de început nu este numai duhovnicesc, ci are și un puternic caracter simbolic. 

8. Sfântul Siluan Athonitul (1866‑1938), călugăr rus la Muntele Athos între 1892 și 1938, a făcut experiența Iadului veșnic timp de aproape 15 ani. Cuvintele și scrierile sale ne sunt cunoscute datorită ucenicului său, Părintele Sofronie.

9. Este vorba de primul meu episcop, Episcopul Ioan de Saint‑Denis (Eugraph Kovalevsky, 1905‑1970). L‑am văzut acuzat în public de o parte din clerul său în 1966, fără să deschidă gura. Nu a spus niciodată nici un cuvânt urât despre cei care‑l nedreptățeau și cărora le dăduse tot ce avea. La 40 de ani după moartea sa, am avut ocazia să consult arhivele: în scrisorile sale de pe urmă adresate Arhiepiscopului său, Sfântul Ioan de Shanghai, nu a scris nici un cuvânt urât, nici un cuvânt de judecată sau de reproș despre cei care‑l distrugeau. Îi cerea pur și simplu sfat pentru purtarea pe care se cuvenea să o aibă. Åži totuși detractorii săi încă îi întinează amintirea, ca și cum ar fi un răufăcător.