Adaugat la: 10 Iulie 2012 Ora: 15:14

Nunta din Cana sau Sfinţirea căsătoriei

Minunea schimbării apei în vin de către Hristos la Nunta din Cana este un întreg simbol: simbolul miracolului iubirii lui Dumnezeu pentru om, al iubirii fireşti reciproce dintre bărbat şi femeie, în Dumnezeu, şi al iubirii Omului pentru Dumnezeu.

Nunta  din Cana sau Sfinţirea căsătoriei

Evanghelia Nunţii din Cana nu se citeşte niciodată duminica în ritul bizantin, dar este pericopa evanghelică a tainei căsătoriei în toate riturile orientale. Nu este folosită pentru căsătorie în riturile occidentale, însă este citită în duminica de după Botezul Domnului, într‑un moment cât se poate de potrivit.

Acest eveniment este raportat numai de către Sfântul Ioan, care îl situează imediat după întâlnirea lui Hristos cu Natanail1 („a treia zi”), adică după Botezul Domnului şi întâlnirea Lui cu aceia dintre ucenicii Sfântului Ioan care aveau să devină Apostolii Săi. Acest lucru nu se potriveşte cu cronologia celor trei Evanghelii sinoptice. Conform acestora, după Botez Domnul a fost ispitit de Diavol în pustie. După ce a înfrânt pe Satan, ca om, se va întoarce în Nazaretul Galileii, unde nu va fi primit ca Mesia. Atunci va părăsi Nazaretul pentru a se aşeza definitiv la Capernaum, care va deveni centrul misiunii Sale. Aici, pe malul Mării Galileii, va chema pe primii Săi ucenici. Este deci foarte greu de înţeles în ce moment precis se situează evenimentul Nunţii din Cana, care pare să fie legat de sfârşitul vieţii Sale la Nazaret, dar unde se găsea „cu ucenicii Săi”2.

Cana este un sat în apropiere de Nazaret3. Nu este de mirare că Maria avea cunoştinţe sau chiar rude acolo şi că a fost chemată la o nuntă. Se poate înţelege şi că fiul său, Iisus, a fost chemat împreună cu ea. Dar lucrul de mirare este că a fost chemat „cu ucenicii Săi” (pe care tocmai îi chemase, de îndată după aşezarea Sa la Capernaum) şi că S‑a dus împreună cu ei. Într‑adevăr, o nuntă evreiască era un prilej de multă bucurie şi de petreceri care durau mai multe zile: oamenii se bucurau, beau din belşug (Evanghelia vorbeşte de beţie), se cânta şi se dansa, ca în mai toate societăţile tradiţionale. Prezenţa Domnului la această nuntă din Cana este remarcabilă din două puncte de vedere. 

Pe de o parte, Domnul a răspuns întotdeauna la invitaţii, pentru că avea multă iubire de oameni şi nu „se uita la oameni” (adică nu dădea multă importanţă aparenţelor): astfel a cunoscut toate mediile, afară de cele care L‑au dispreţuit sau L‑au respins. Acest lucru i se va reproşa de către evreii „evlavioşi”, care nu se amestecau decât cu „cei de neam bun”4.

Pe de altă parte, prezenţa Sa la o nuntă capătă un înţeles teologic de primă importanţă: prin însăşi prezenţa Sa, Hristos binecuvântează şi sfinţeşte căsătoria5. Putem chiar spune că a venit la Cana cu acest scop. Când I se vor cere servicii fără nici o legătură cu mântuirea lumii (de pildă, împărţirea unei moşteniri), Hristos nu va primi, spunând că nu a venit pentru aceasta. Dar a venit la Cana pentru a binecuvânta căsătoria.

Această nuntă din Cana decurge bine, până în momentul când apare un incident de natură logistică: provizia de vin s‑a epuizat. E o adevărată catastrofă casnică! Cum să continue sărbătoarea fără vin? Incidentul ajunge la urechile Mariei. Iar ea şopteşte Fiului său: „nu mai au vin”. Această observaţie simplă înseamnă de fapt: fă ceva pentru ei... Răspunsul lui Hristos este limpede şi răspicat, ca să nu zicem şfichiuitor: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?6 Încă n‑a venit ceasul Meu”. Această frază este un adevărat monument teologic, o minune de precizie duhovnicească. Hristos spune de fapt: acest incident nu are nici o legătură cu lucrurile pentru care fiecare dintre noi a fost trimis pe pământ. Tu ai fost chemată de Dumnezeu pentru a zămisli pe Mesia şi ai făcut aceasta. Misiunea pe care Mi‑a dat‑o Tatăl Meu este de a mântui pe Om şi aceasta fac: am chemat pe ucenicii Mei, şi cu aceşti martori voi străbate Galileea şi Iudeea pentru a aduce Vestea cea bună a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. La ceasul voit de Tatăl Meu [adică peste trei ani] voi da jertfă însăşi viaţa Mea. Răspuns desăvârşit, scurt şi cuprinzător.

Maria primeşte răspunsul aspru (nu spune: sunt mama Ta…), dar nu se descurajează: încrederea sa în Mesia merge dincolo de aceasta. Are intuiţia că bunătatea lui Dumnezeu – şi a Fiului Său – este fără de margini. Chiar şi pentru un lucru atât de mic şi lipsit de importanţă, nu‑i va părăsi pe oameni, fraţii Săi7. De aceea spune slujitorilor: „faceţi tot ce vă va spune”. Domnul nu adaugă nimic, ci plineşte toate.

Cele 6 vase de piatră sunt „urcioare” uriaşe, care puteau conţine aproximativ 100 de litri fiecare. Erau destinate ritualurilor de curăţire ale iudeilor, înainte şi după mese. Numărul lor are un înţeles simbolic: 6 reprezintă facerea şi căderea Omului, care nu a primit să treacă la cea de‑a 7‑a zi, adică să se unească cu Dumnezeu. Iar urcioarele sunt pline cu apă, simbol al botezului pocăinţei. Înainte de a putea regăsi starea paradiziacă (vinul), este mai întâi nevoie de pocăinţă.

Hristos plineşte această minune fără a spune un cuvânt, lăuntric, poate pentru că aici nu era vorba de vindecarea unui bolnav sau de învierea unui mort. Era o minune gratuită, care avea drept singur ţel bucuria. A poruncit îngerilor care veghează asupra legilor firii să schimbe moleculele de apă în molecule de vin şi să le ia din soiuri bune, ca vinul să fie bun. Îngerii au ascultat pe dată de ziditorul lor. Doar slujitorii au fost martori la minune: au luat apă, iar când au adus‑o nunului, mai‑marelui nunţii, au constatat că această apă era colorată: era vin.

Nunul se minunează şi‑l felicită pe mire: de obicei vinul cel bun este dat nuntaşilor la început, apoi, când oamenii sunt veseli sau chiar beţi (după două sau trei zile), se dă vin „de mâna a doua”, pentru că nu mai pot gusta calitatea vinului. Dar tu nu ai făcut ca de obicei: „ai ţinut vinul cel mai bun până acum”. Mirele nu înţelege cu siguranţă nimic, căci de fapt acest cuvânt Îl priveşte pe Hristos, care nu mai este acolo. Aici, mirele Îl simbolizează pe Hristos, Mirele ceresc. Slujitorii desigur că nu au îndrăznit să spună nimic. Maria şi Iisus nu mai sunt acolo: Hristos a săvârşit o preaslăvită minune, gratuit, apoi S‑a dat la o parte. Dumnezeu dăruieşte, dar nu Se impune: ne lasă întotdeauna liberi.

Cu siguranţă această minune este încărcată de înţelesuri: este „cea dintâi”, pe deplin gratuită, şi în întregime legată de bucurie şi de iubire. Putem discerne în ea planul lui Dumnezeu, care S‑a întrupat dintru început din iubire pentru Om şi nu numai din cauza căderii. Acest vin bun care a fost „ţinut până acum” este vinul Raiului, pus la păstrare pentru „nunta Mielului cu Biserica”8, adică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, care este paradisul desăvârşit. Este pe de‑a‑ntregul gratuită, după cum şi iubirea este pe de‑a‑ntregul gratuită, şi mai ales iubirea conjugală, care este un dar gratuit al Duhului Sfânt, dăruit unui bărbat şi unei femei pentru ca ei să fie una, după cum Dumnezeu este una, şi ca astfel să zămislească, după cum Dumnezeu zămisleşte. Iar această minune vesteşte o minune încă şi mai mare: cea a preschimbării vinului în sângele lui Hristos, adică îndumnezeirea Omului şi schimbarea la faţă, transfigurarea cosmosului. Se poate face o paralelă cu căsătoria creştină: căsătoria omenească este frumoasă, bună şi ameţitoare ca vinul, dar nu este ţelul vieţii: este o înainte‑vedere a acestuia, simbol al unirii veşnice între Hristos şi Biserică, între Dumnezeu şi Om.

Această minune nu a trecut pe deplin neobservată. Soţii sunt fericiţi, mai‑marele este încântat, toată lumea se bucură. Maria, Iisus şi ucenicii Săi se topesc în mulţimea fericită şi veselă. Dar ucenicii au văzut. Cei care au trecut de la Ioan Botezătorul la Hristos văd pentru prima dată pe Stăpânul lor, pe rabbi Ieshouah din Nazaret, săvârşind o minune, discretă, dar uimitoare, o minune „împărătească”: ei se minunează şi „cred în El”. Credeau deja în El, după spusele lui Ioan Botezătorul şi ale lui Iisus Însuşi, dar acum minunea vinului din Cana întăreşte cuvintele lui Hristos: credinţa în El prinde rădăcini în fiinţa lor, în adâncul inimii lor – devine de nezdruncinat.

Minunea schimbării apei în vin de către Hristos la Nunta din Cana este un întreg simbol: simbolul miracolului iubirii lui Dumnezeu pentru om, al iubirii fireşti reciproce dintre bărbat şi femeie, în Dumnezeu, şi al iubirii Omului pentru Dumnezeu.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Să observăm că Natanail era de fel din Cana (Ioan 21, 2); de altfel, chiar în această pericopă, este numărat printre ucenici (probabil cei 72), dar nu printre Apostoli. Este cu putinţă ca Natanail să fi fost prezent la nunta din Cana, dar nu putem afirma acest lucru cu certitudine. Aceasta însă ar putea ilustra zicerea adresată lui de Domnul: „lucruri şi mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 50).
2. Cu privire la chemarea primilor 4 ucenici, a se vedea articolul nostru din numărul precedent al Apostoliei. Evanghelia, care este o singură carte în patru părţi, nu este o carte istorică în sensul propriu al termenului: este o revelaţie şi o mărturie. Ne revelează că Iisus este Mesia, ne istoriseşte cum trăia şi cum se purta şi ne raportează cuvintele Sale, „spusele” Sale (logia). Cronologia evenimentelor ne scapă adesea. Ce este mai important în Evanghelie este Duhul, şi nu litera, ca în Tora.
3. Cana se găseşte la aproximativ 14 km la nord‑est de Nazaret. Etimologia acestui nume (de la qâné, „trestie”) pare lipsită de însemnătate, dar este interesant să observăm că la puţină vreme după aceste evenimente, Hristos va face o apologie a lui Ioan Botezătorul dinaintea evreilor, osândindu‑i pe faţă pentru curiozitatea lor, şi va spune: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? Trestie bătută de vânt?”. Or, tocmai în satul trestiei, la puţin timp după botezul Său de la Ioan, va săvârşi prima Sa minune. Este un lucru demn de mirare.
4. Episcopul Ioan de Saint‑Denis (Eugraf Kovalevsky, 1905‑1970) atrăgea atenţia asupra răbdării lui Hristos la Cana, spunând că aceasta era deja o minune în sine: Domnul a îndurat mulţimea, zgomotul, agitaţia, beţia, fără să spună un cuvânt, cu bunăvoinţă.
5. Lucrul acesta este limpede afirmat în preafrumoasele texte liturgice bizantine din slujba căsătoriei, ca şi în toate riturile orientale (copt, siriac, caldeu); el nu are echivalent în Occident. Nu se găseşte aproape nimic similar în cărţile de cult galo‑romane, iar textele romane au mai degrabă un caracter juridic, amintind abundenta legislaţie civilă romană legată de căsătorie.
6. În greacă, cuvânt cu cuvânt: „ce [aceasta] Mie şi ţie”?. Cât despre expresia „femeie”, ea nu este o impoliteţe, ci este adecvată obiceiurilor vremii şi mediului respectiv.
7. Această cerere‑observaţie a Mariei poate avea şi ea un înţeles profetic şi duhovnicesc. De la alungarea sa din paradis, omenirea „nu mai are vin”, căci a pierdut Duhul. Cererea Mariei are şi un caracter veşnic, duhovnicesc şi chiar escatologic. Până la sfârşitul timpurilor, ea este mijlocitoare pentru toată omenirea dinaintea Fiului său: dă‑le lor vinul Duhului Sfânt, ridică‑i pe ei din moarte, schimbă durerile lor în bucurie. Aşa, în acest rol şi în acest loc (cea dintâi), o vedem pe icoana numită Deisis zugrăvită în altarele bisericilor.
8. „…căci a venit vremea nunţii Mielului, iar Biserica, Mireasa Sa, s‑a pregătit…” Protheza din ritualul de căsătorie al galilor, text reconstituit.

Nunta din Cana sau Sfinţirea căsătoriei

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni