Adaugat la: 5 Mai 2012 Ora: 15:14

Femeile mironosiţe şi bărbaţii purtători de mir care l‑au însoţit pe Hristos

A 3‑a duminică după Paşti (Marcu 15, 42‑16, 8)

 

Femeile mironosiţe şi bărbaţii purtători de mir care l‑au însoţit pe Hristos

În toate riturile, perioada pascală se împarte în două: primele două duminici sunt o prelungire a Paştilor, iar celelalte trei o pregătire pentru Cincizecime. Ritul bizantin nu este o excepţie, dar are o particularitate, care este tocmai această a doua duminică de Paşti1 (numită a 3‑a duminică după Paşti), în care pericopa face legătura între îngroparea şi Învierea Domnului. Este un caz unic, căci în toate tradiţiile liturgice se deosebeşte cu grijă ceea ce ţine de Patimi şi ceea ce ţine de Învierea lui Hristos. Or, ceea ce uneşte cele două pasaje este cinstirea adusă unui mort, sub formă de miruri. Dar, înainte de a intra în conţinut, trebuie să aducem câteva precizări de ordin biblic. De fapt, trebuie să privim în paralel cele patru Evanghelii. În cele trei Evanghelii Sinoptice (Mt, Mc şi Lc), găsim îngroparea lui Hristos, dar de către Iosif singur, fără a pomeni mirurile, iar sfintele femei care purtau miruri sunt trei, deşi Luca vorbeşte doar de „femei”, fără a le numi. Sfântul Ioan aduce în plus o informaţie preţioasă: el vorbeşte despre Nicodim şi Iosif, ca şi despre giulgiuri şi miruri. Dar în ce le priveşte pe femei, nu vorbeşte decât despre Maria Magdalena, singura căreia i se arată Hristos. Mirurile sunt subînţelese, dar nu se pomeneşte despre ele. Ca să înţelegem exegeza care va urma, trebuie să folosim sinoptica, pentru a avea dinaintea ochilor pericopele celor patru Evanghelii.

Venind seara, cum era pregătirea, adică ajunul sabbatului: este seara zilei în care Domnul a fost răstignit, adică seara Vinerii Mari, şi am intrat în ceasul al nouălea (= ora 15) şi cel de‑al 12‑lea (= ora 18). După ceasul al 12‑lea, vom intra deja în sabat, pentru că ziua biblică începe seara. Ştim de la Sfântul Ioan că iudeii veniseră să ceară lui Pilat ca cei răstigniţi să fie omorâţi, iar trupurile lor să fie ridicate (Ioan 19, 31). Sabatul era atât de sfânt că nu se putea concepe ca un trup de osândit la moarte să rămână pe locul lui pe cruce în vederea tuturor. Pe de o parte exista un blestem asupra celor răstigniţi2, iar pe de altă parte, sabatul reprezenta unirea cu Dumnezeu şi deci Împărăţia lui Dumnezeu, unde moartea nu avea loc.

Iosif din Arimateea se grăbeşte deci să afle pe Pilat şi să‑i ceară trupul lui Iisus, pentru a o lua înaintea iudeilor, care l‑ar fi aruncat poate la gunoi. Se grăbeşte şi pentru că se apropia începutul sabatului şi după aceea nu se mai putea „lucra”: deci mai rămăsese puţin timp pentru a pune în mormânt pe Domnul. Cine este Iosif? Este un personaj important, bogat, sfetnic, adică membru al Sinedriului, de fel din Arimateea (la aproximativ 30 de km la nord‑vest de Ierusalim). Acest demnitar e drept şi bun3. Are o particularitate: este ucenic al lui Iisus, în ascuns. Acest lucru ne spune că şi printre oamenii de vază, printre cei de seamă, erau drepţi care recunoşteau în Iisus pe Mesia. Dar presiunea mediului era atât de mare, încât erau obligaţi să facă aceasta în ascuns. Iosif nu putea face mai mult decât să se abţină de la orice act sau cuvânt ostil lui Iisus (Luca 23, 51).

Dar este un om curajos: a mers cu îndrăzneală la Pilat pentru a‑i cere trupul lui Iisus. Şi era într‑adevăr nevoie de îndrăzneală! A face aceasta însemna a se descoperi şi a risca excluderea din Sinedriu şi din societatea evreiască. O faptă cu atât mai frumoasă cu cât, Iisus fiind mort, totul putea părea pierdut (deci, la ce bun…?). Însă, fără îndoială, Iosif cel cu bun nume a fost călăuzit de Duhul Sfânt. El făcea parte dintre cei câţiva drepţi ai Vechiului Legământ asupra cărora s‑a odihnit Duhul Sfânt. Era misiunea sa să pună pe Hristos în groapă după cuviinţă, pentru ca trupul Său să nu fie necinstit.

Pilat este mirat că Iisus murise deja (Marcu 15, 44): ce neruşinare acest „deja”! El a osândit un nevinovat, care a murit încet prin sufocare timp de 6 ore (de la ceasul al 3‑lea la ceasul al 9‑lea)! Hristos a murit astfel pentru că părinţii noştri Adam şi Eva s‑au închis în numărul 6, fixaţi asupra lor înşişi – făpturi ale zilei celei de‑a 6‑a – şi au refuzat cu încăpăţânare să treacă la 7, adică să se unească cu Dumnezeu. A murit prin sufocare, pentru că părinţii noştri pierduseră Duhul Sfânt, suflarea dumnezeiască. Ne‑a izbăvit de acest blestem şi ne dă înapoi suflarea de viaţă. Pilat se asigură chemând pe sutaşul care‑L păzise şi care îi confirmă: un soldat a străpuns inima osânditului cu lancea sa. Atunci îi dă lui Iosif trupul lui Iisus. 

Acesta din urmă se grăbeşte să se întoarcă la Golgota4. Dar nu e singur. Sfântul Ioan ne arată că Nicodim îl însoţeşte. Nicodim este un fariseu, dascăl al Legii, probabil membru al Sinedriului: venise noaptea să‑L vadă pe Iisus pentru a‑L întreba despre cea de‑a doua naştere, din apă şi din duh, iar Domnul îl iniţiase în tainele mântuirii (Ioan 3, 1‑21).

Iosif a adus un „giulgi nou” (şi probabil o năframă5 şi legături)6, pe când Nicodim aducea o cantitate mare de miresme (ca la 100 de livre7 de amestec de smirnă şi aloe). Aici este legătura între cele două părţi ale acestei Evanghelii, căci Sfintele Femei vor aduce şi ele miresme.

Smirna8 este un balsam de mare preţ făcut dintr‑o răşină roşie din Arabia (provenind din Balsamodendron myrrha) şi folosit de iudei pentru parfumurile de nuntă şi înmormântare. Aloea este un parfum extras dintr‑un lemn de preţ din Orient: este aproape întotdeauna amestecat cu un alt parfum, ca smirna. Se ungeau trupurile celor morţi cu aceste miresme pentru a le cinsti şi a evita putrezirea (şi mai ales mirosul ei). Era un fel de îmbălsămare: această practică era rezervată claselor aristocratice, şi mai ales marilor preoţi. Putem să remarcăm că Iisus a fost ucis ca un răufăcător şi ca un rob, dar a fost îngropat ca un mare preot. E de la sine înţeles că, în ceea ce‑L priveşte pe Hristos, era o prorocie a faptului că a fost străin de putrezire, şi prin urmare a Învierii Sale.

Iosif şi Nicodim coboară pe Domnul pe de Cruce. Femeile nu intervin, ci privesc (Luca 23, 55), pentru că este o treabă bărbătească, grea (trupul unui om în toată firea este greu) şi istovitoare. Cei doi scot cuiele, coboară trupul lui Iisus, pun pe chipul Său o năframă şi îl înfăşoară întreg într‑un giulgiu, înmiresmându‑l în acelaşi timp cu miruri. Trupul Domnului aduce deci aminte de pruncul Iisus culcat în iesle şi înfăşat în scutece (sau mai degrabă scutecele erau vestirea îngropării Sale). Aceste giulgiuri care pecetluiesc trupul lui Hristos mort simbolizează omul întemniţat în păcat şi în moarte.

Apoi duc preasfântul trup mort al Dumnezeului‑om într‑un mormânt nou. De ce? Pentru că mai era puţin timp înainte de începutul sabatului. Or, aproape de Golgota, Sfântul Ioan ne spune că era o grădină. Trebuie să ne amintim că execuţiile se ţineau în afara zidurilor: Golgota se află nu departe de poarta lui Efraim, la vest de Ierusalim, într‑o zonă înverzită. Iar în această grădină, Sfântul Ioan ne spune că era un mormânt nou. Sfântul Duh, într‑adevăr, arătase lui Iosif Arimatianul să sape un mormânt pentru îngroparea lui Hristos. Aceste morminte erau mici grote săpate în stâncă, unde se găseau „firide” pentru depunerea trupurilor: se intra printr‑o uşă scundă şi erau închise cu o piatră mare, rotundă, care se trăgea deasupra. Ca şi la Crăciun, oamenii l‑au respins pe Hristos, dar cosmosul L‑a primit: peştera de la Crăciun era vestirea mormântului lui Hristos. Acest mormânt este „nou”, nu adăpostise până atunci niciun mort, pentru că de fapt nu era menit să fie sălaş al morţii, ci izvor al vieţii: în şi din acest mormânt Domnul va înnoi toată făptura.

Sfintele femei privesc cu atenţie unde a fost pus trupul Domnului (Marcu 15, 47 şi Luca 23, 55). Apoi este sabatul, pe care îl respectă cu sfinţenie.

Ajungem la partea a doua a Evangheliei, pe care nu o voi discuta în detaliu pentru că am vorbit pe larg despre ea într‑un număr anterior al Apostoliei (n°1 din aprilie 2008). Dar este interesant să facem legătura între cele două. 

Foarte de dimineaţă, în zorii zilei de duminică, în jurul orei 5, sfintele femei se îndreaptă către mormânt cu miruri. Este vorba despre Maria Magdalena, care fusese îndrăcită şi pe care Domnul o izbăvise, Maria, mama lui Iacov şi Iosi, şi de Salomeea, mama lui Iacov cel Mare şi a lui Ioan, soţia lui Zebedeu. În Occident Salomeea va fi numită şi ea Maria, de unde numele de cele „trei Marii”. Aceste trei femei sunt extraordinare: sunt curajoase (au urmat pe Învăţătorul tot timpul Patimii Sale, şi nu ştiu cum vor putea trece de paza lui Pilat9), ascultătoare (respectă sabatul, în ciuda iubirii imense pe care o au pentru „rabbuni” al lor), încrezătoare (cine ne va da piatra la o parte? Se lasă în voia lui Dumnezeu), şi mai ales iubitoare. Fac toate acestea pentru a aduce miruri unui mort. Este un act de iubire cu totul gratuit. Pe când Apostolii se ascund în Foişor, morţi de frică, ele fac cinste neamului omenesc. Sosesc la mormântul de pe care piatra a fost dată la o parte, văd pe serafimul care le vesteşte Învierea lui Hristos şi le dă un mesaj pentru Apostoli. Dar sunt atât de emoţionate că nu pot vorbi: este „prea frumos”.

Iată minunea acestei Evanghelii „mixte”, care uneşte Patima şi Învierea. În acest ocean de tristeţe care a fost uciderea lui Messia de către cei pe care i‑a zidit, în această deznădejde absolută, sunt cinci lumini care salvează onoarea neamului omenesc, cei cinci purtători de mir: doi bărbaţi şi trei femei10. Mironosiţă înseamnă purtătoare de mir, ei sunt purtători de miresme pentru Dumnezeu, Mirele ceresc. Asta înseamnă a crede în Învierea lui Hristos, a crede că trupul Său preascump nu poate fi învins de putrejune: a fi plin de iubire pentru Hristos.

Hristos a înviat!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:
1. Şi nu „a treia duminică după Paşti”, cum se poate citi în multe calendare liturgice, ceea ce nu are nici un înţeles, pentru că această duminică este în realitate cea de‑a doua după Paşti. Dar ritul bizantin consideră că fiecare duminică din acest timp pascal este o duminică „de Paşti”: nu se pot deci deosebi decât numărându‑le, pornind de la duminica însăşi a Paştilor.
2. „Blestemat este cel spânzurat pe lemn”, spune Sfântul Pavel, la Gal. 3, 13, citând Deut. 21, 23 (trupul unui om osândit la pedeapsa capitală nu putea fi lăsat în timpul nopţii, ci trebuia îngropat în aceeaşi zi, „căci un spânzurat este un blestem al lui Dumnezeu”). Sfântul Pavel spune că Hristos „s‑a făcut blestem pentru noi” pentru „a ne răscumpăra din blestemul Legii”.
3. Pentru toate aceste motive, minunatul tropar al Punerii în Mormânt îl numeşte „Iosif cel cu bun chip”: avea bun chip prin rangul său social, dar mai ales prin inima şi purtarea sa.
4. Golgota = locul căpăţânii (în latină calvarium = calvar). Este vorba despre craniul lui Adam. Hristos a fost răstignit pe locul unde a fost înmormântat Adam, pentru că a venit să‑l mântuiască pe Adam. El a luat locul lui Adam în moarte, pentru a‑l putea învia. Acest craniu al lui Adam îl vedem pe icoanele Răstignirii, la picioarele lui Hristos.
5. Năframa (în greacă: sundôn) este o ţesătură fină de in [aşa cum erau şi veşmintele marilor preoţi din Templu] şi este katharâ, adică curată, fără pată. Năframa era pusă pe chipul celui adormit, înaintea giulgiului care înfăşura întreg trupul. „Sfânta Năframă” de la Torino este de fapt giulgiul lui Hristos. Iar icoana Sfântului Chip „nefăcută de mână omenească” înfăţişează chipul Domnului imprimat pe Năframă. Năframa este menţionată limpede la Ioan 20, 7 (nu la un loc cu giulgiurile, ci înfăşurată la o parte).
6. În simbolica liturgică occidentală, se înveşmântează altarul, care reprezintă mormântul lui Hristos, cu 3 ţesături, care simbolizează giulgiul, năframa şi legăturile.
7. Livra romană cântărea 327 gr. 100 livre = 32,70 kg. Era nevoie de aproximativ 30 kg pentru a îmbălsăma un trup în toată firea, şi costa o avere. O livră costa 100 de dinari de argint; 100 de livre valorau 10.000 de dinari. Hristos a fost vândut de Iuda pentru 30 de dinari, adică o sumă de nimic. Maria a turnat pe capul şi picioarele lui Iisus parfum în valoare de 300 de dinari, ceea ce dă măsura iubirii ei pentru Domnul. Dar cei 10.000 de dinari pe care i‑au cheltuit Nicodim şi Iosif pentru a‑L înmormânta reprezintă mult mai mult. Este vorba de un înţeles teologic: moartea Domnului este de nepreţuit, căci de la ea va izvorî viaţa veşnică pentru tot neamul omenesc.
8. Din grecescul murra (în latină myrrha).
9. O trupă de 16 soldaţi, faţă cu 3 femei, în miez de noapte!
10. Nu vorbesc aici despre Maica Domnului, pentru că legătura cu Fiul său este tainică şi nu este relatată în Scriptură. Doar tradiţia ne vorbeşte despre ea („Îngerul a strigat către cea plină de har: curată Fecioară, bucură‑te, şi iarăşi zic bucură‑te, că Fiul tău a înviat…”). Dar se poate spune că e vorba de şase oameni care doresc să se unească cu Dumnezeu, răscumpărând astfel pe Adam şi Eva.

Femeile mironosiţe şi bărbaţii purtători de mir care l‑au însoţit pe Hristos

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni