În toate riturile, perioada pascală se împarte în două: primele două duminici sunt o prelungire a Paștilor, iar celelalte trei o pregătire pentru Cincizecime. Ritul bizantin nu este o excepție, dar are o particularitate, care este tocmai această a doua duminică de Paști¹ (numită a 3‑a duminică după Paști), în care pericopa face legătura între îngroparea și Învierea Domnului. Este un caz unic, căci în toate tradițiile liturgice se deosebește cu grijă ceea ce ține de Patimi și ceea ce ține de Învierea lui Hristos. Or, ceea ce unește cele două pasaje este cinstirea adusă unui mort, sub formă de miruri. Dar, înainte de a intra în conținut, trebuie să aducem câteva precizări de ordin biblic. De fapt, trebuie să privim în paralel cele patru Evanghelii. În cele trei Evanghelii Sinoptice (Mt, Mc și Lc), găsim îngroparea lui Hristos, dar de către Iosif singur, fără a pomeni mirurile, iar sfintele femei care purtau miruri sunt trei, deși Luca vorbește doar de „femei”, fără a le numi. Sfântul Ioan aduce în plus o informație prețioasă: el vorbește despre Nicodim și Iosif, ca și despre giulgiuri și miruri. Dar în ce le privește pe femei, nu vorbește decât despre Maria Magdalena, singura căreia i se arată Hristos. Mirurile sunt subînțelese, dar nu se pomenește despre ele. Ca să înțelegem exegeza care va urma, trebuie să folosim sinoptica, pentru a avea dinaintea ochilor pericopele celor patru Evanghelii.

Venind seara, cum era pregătirea, adică ajunul sabbatului: este seara zilei în care Domnul a fost răstignit, adică seara Vinerii Mari, și am intrat în ceasul al nouălea (= ora 15) și cel de‑al 12‑lea (= ora 18). După ceasul al 12‑lea, vom intra deja în sabat, pentru că ziua biblică începe seara. Åžtim de la Sfântul Ioan că iudeii veniseră să ceară lui Pilat ca cei răstigniți să fie omorâți, iar trupurile lor să fie ridicate (Ioan 19, 31). Sabatul era atât de sfânt că nu se putea concepe ca un trup de osândit la moarte să rămână pe locul lui pe cruce în vederea tuturor. Pe de o parte exista un blestem asupra celor răstigniți², iar pe de altă parte, sabatul reprezenta unirea cu Dumnezeu și deci Împărăția lui Dumnezeu, unde moartea nu avea loc.

Iosif din Arimateea se grăbește deci să afle pe Pilat și să‑i ceară trupul lui Iisus, pentru a o lua înaintea iudeilor, care l‑ar fi aruncat poate la gunoi. Se grăbește și pentru că se apropia începutul sabatului și după aceea nu se mai putea „lucra”: deci mai rămăsese puțin timp pentru a pune în mormânt pe Domnul. Cine este Iosif? Este un personaj important, bogat, sfetnic, adică membru al Sinedriului, de fel din Arimateea (la aproximativ 30 de km la nord‑vest de Ierusalim). Acest demnitar e drept și bun³. Are o particularitate: este ucenic al lui Iisus, în ascuns. Acest lucru ne spune că și printre oamenii de vază, printre cei de seamă, erau drepți care recunoșteau în Iisus pe Mesia. Dar presiunea mediului era atât de mare, încât erau obligați să facă aceasta în ascuns. Iosif nu putea face mai mult decât să se abțină de la orice act sau cuvânt ostil lui Iisus (Luca 23, 51).

Dar este un om curajos: a mers cu îndrăzneală la Pilat pentru a‑i cere trupul lui Iisus. Åži era într‑adevăr nevoie de îndrăzneală! A face aceasta însemna a se descoperi și a risca excluderea din Sinedriu și din societatea evreiască. O faptă cu atât mai frumoasă cu cât, Iisus fiind mort, totul putea părea pierdut (deci, la ce bun…?). Însă, fără îndoială, Iosif cel cu bun nume a fost călăuzit de Duhul Sfânt. El făcea parte dintre cei câțiva drepți ai Vechiului Legământ asupra cărora s‑a odihnit Duhul Sfânt. Era misiunea sa să pună pe Hristos în groapă după cuviință, pentru ca trupul Său să nu fie necinstit.

Pilat este mirat că Iisus murise deja (Marcu 15, 44): ce nerușinare acest „deja”! El a osândit un nevinovat, care a murit încet prin sufocare timp de 6 ore (de la ceasul al 3‑lea la ceasul al 9‑lea)! Hristos a murit astfel pentru că părinții noștri Adam și Eva s‑au închis în numărul 6, fixați asupra lor înșiși – făpturi ale zilei celei de‑a 6‑a – și au refuzat cu încăpățânare să treacă la 7, adică să se unească cu Dumnezeu. A murit prin sufocare, pentru că părinții noștri pierduseră Duhul Sfânt, suflarea dumnezeiască. Ne‑a izbăvit de acest blestem și ne dă înapoi suflarea de viață. Pilat se asigură chemând pe sutașul care‑L păzise și care îi confirmă: un soldat a străpuns inima osânditului cu lancea sa. Atunci îi dă lui Iosif trupul lui Iisus. 

Acesta din urmă se grăbește să se întoarcă la Golgota⁴. Dar nu e singur. Sfântul Ioan ne arată că Nicodim îl însoțește. Nicodim este un fariseu, dascăl al Legii, probabil membru al Sinedriului: venise noaptea să‑L vadă pe Iisus pentru a‑L întreba despre cea de‑a doua naștere, din apă și din duh, iar Domnul îl inițiase în tainele mântuirii (Ioan 3, 1‑21).

Iosif a adus un „giulgi nou” (și probabil o năframă⁵ și legături)⁶, pe când Nicodim aducea o cantitate mare de miresme (ca la 100 de livre⁷ de amestec de smirnă și aloe). Aici este legătura între cele două părți ale acestei Evanghelii, căci Sfintele Femei vor aduce și ele miresme.

Smirna⁸ este un balsam de mare preț făcut dintr‑o rășină roșie din Arabia (provenind din Balsamodendron myrrha) și folosit de iudei pentru parfumurile de nuntă și înmormântare. Aloea este un parfum extras dintr‑un lemn de preț din Orient: este aproape întotdeauna amestecat cu un alt parfum, ca smirna. Se ungeau trupurile celor morți cu aceste miresme pentru a le cinsti și a evita putrezirea (și mai ales mirosul ei). Era un fel de îmbălsămare: această practică era rezervată claselor aristocratice, și mai ales marilor preoți. Putem să remarcăm că Iisus a fost ucis ca un răufăcător și ca un rob, dar a fost îngropat ca un mare preot. E de la sine înțeles că, în ceea ce‑L privește pe Hristos, era o prorocie a faptului că a fost străin de putrezire, și prin urmare a Învierii Sale.

Iosif și Nicodim coboară pe Domnul pe de Cruce. Femeile nu intervin, ci privesc (Luca 23, 55), pentru că este o treabă bărbătească, grea (trupul unui om în toată firea este greu) și istovitoare. Cei doi scot cuiele, coboară trupul lui Iisus, pun pe chipul Său o năframă și îl înfășoară întreg într‑un giulgiu, înmiresmându‑l în același timp cu miruri. Trupul Domnului aduce deci aminte de pruncul Iisus culcat în iesle și înfășat în scutece (sau mai degrabă scutecele erau vestirea îngropării Sale). Aceste giulgiuri care pecetluiesc trupul lui Hristos mort simbolizează omul întemnițat în păcat și în moarte.

Apoi duc preasfântul trup mort al Dumnezeului‑om într‑un mormânt nou. De ce? Pentru că mai era puțin timp înainte de începutul sabatului. Or, aproape de Golgota, Sfântul Ioan ne spune că era o grădină. Trebuie să ne amintim că execuțiile se țineau în afara zidurilor: Golgota se află nu departe de poarta lui Efraim, la vest de Ierusalim, într‑o zonă înverzită. Iar în această grădină, Sfântul Ioan ne spune că era un mormânt nou. Sfântul Duh, într‑adevăr, arătase lui Iosif Arimatianul să sape un mormânt pentru îngroparea lui Hristos. Aceste morminte erau mici grote săpate în stâncă, unde se găseau „firide” pentru depunerea trupurilor: se intra printr‑o ușă scundă și erau închise cu o piatră mare, rotundă, care se trăgea deasupra. Ca și la Crăciun, oamenii l‑au respins pe Hristos, dar cosmosul L‑a primit: peștera de la Crăciun era vestirea mormântului lui Hristos. Acest mormânt este „nou”, nu adăpostise până atunci niciun mort, pentru că de fapt nu era menit să fie sălaș al morții, ci izvor al vieții: în și din acest mormânt Domnul va înnoi toată făptura.

Sfintele femei privesc cu atenție unde a fost pus trupul Domnului (Marcu 15, 47 și Luca 23, 55). Apoi este sabatul, pe care îl respectă cu sfințenie.

Ajungem la partea a doua a Evangheliei, pe care nu o voi discuta în detaliu pentru că am vorbit pe larg despre ea într‑un număr anterior al Apostoliei (n°1 din aprilie 2008). Dar este interesant să facem legătura între cele două. 

Foarte de dimineață, în zorii zilei de duminică, în jurul orei 5, sfintele femei se îndreaptă către mormânt cu miruri. Este vorba despre Maria Magdalena, care fusese îndrăcită și pe care Domnul o izbăvise, Maria, mama lui Iacov și Iosi, și de Salomeea, mama lui Iacov cel Mare și a lui Ioan, soția lui Zebedeu. În Occident Salomeea va fi numită și ea Maria, de unde numele de cele „trei Marii”. Aceste trei femei sunt extraordinare: sunt curajoase (au urmat pe Învățătorul tot timpul Patimii Sale, și nu știu cum vor putea trece de paza lui Pilat⁹), ascultătoare (respectă sabatul, în ciuda iubirii imense pe care o au pentru „rabbuni” al lor), încrezătoare (cine ne va da piatra la o parte? Se lasă în voia lui Dumnezeu), și mai ales iubitoare. Fac toate acestea pentru a aduce miruri unui mort. Este un act de iubire cu totul gratuit. Pe când Apostolii se ascund în Foișor, morți de frică, ele fac cinste neamului omenesc. Sosesc la mormântul de pe care piatra a fost dată la o parte, văd pe serafimul care le vestește Învierea lui Hristos și le dă un mesaj pentru Apostoli. Dar sunt atât de emoționate că nu pot vorbi: este „prea frumos”.

Iată minunea acestei Evanghelii „mixte”, care unește Patima și Învierea. În acest ocean de tristețe care a fost uciderea lui Messia de către cei pe care i‑a zidit, în această deznădejde absolută, sunt cinci lumini care salvează onoarea neamului omenesc, cei cinci purtători de mir: doi bărbați și trei femei¹⁰. Mironosiță înseamnă purtătoare de mir, ei sunt purtători de miresme pentru Dumnezeu, Mirele ceresc. Asta înseamnă a crede în Învierea lui Hristos, a crede că trupul Său preascump nu poate fi învins de putrejune: a fi plin de iubire pentru Hristos.

Hristos a înviat!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris