Dacă sărbătoarea Învierii este Sărbătoarea Sărbătorilor și Doamna Doamnelor, sărbătoarea Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri este „podoaba tuturor sărbătorilor și împlinirea tuturor praznicelor împărătești”,  după cum ne învață Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Salaminei Ciprului. Prin Învierea Domnului, moartea a fost biruită, dar numai prin Înălțarea Domnului la cer firea omenească, ce a fost îndumnezeită în Hristos, a fost așezată pe tronul slavei, de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, așa cum mărturisim de fiecare dată când rostim Simbolul de Credință: „S‑a înălțat la Ceruri și șade de‑a dreapta Tatălui”.

Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, dar în același timp este Cel care ne arată calea care duce la mântuire. Numai prin El ajungem în Împărăția lui Dumnezeu, El fiind în același timp și „Ușă a oilor”: „De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9).

Odată cu păcatul săvârșit de Adam, omul orbit duhovnicește a ieșit din sânul lui Dumnezeu și a rătăcit pe căi străine, în țări îndepărtate, nemaifiind în stare să găsească singur calea. Chiar dacă ar fi găsit‑o, nu ar fi avut putința de a intra în împărăție, pentru că nu avea cheia potrivită pentru a deschide porțile împărăției. În Sfânta Scriptură avem doar două exemple de oameni care au învățat nevinovăția și care au fost înălțați cu trupul la cer: Ilie și Enoh. Calea care duce la Împărăție sau Cheia care deschide „ușile milostivirii” nu este, însă, o înălțare, ci este o coborâre a omului din înălțarea de sine, căci: „Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri se va înălța” (Matei 23, 12). Această coborâre prin smerenie este de fapt „venirea în fire” a omului.

Noi, românii, avem multe expresii bătrânești care au în ele multă înțelepciune dumnezeiască. Spunem despre un om care a săvârșit o faptă rea că și‑a ieșit din fire. Adam, când a păcătuit, și‑a ieșit din fire, iar firea omenească a fost pervertită. Hristos este Cel care ne‑a făcut și ne‑a ajutat să ne venim în fire. Åži nu doar atât. Prin coborârea Lui, El S‑a înălțat la cer, și odată cu înălțarea Lui ne‑a înălțat și pe noi: Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 32). Åži ce este mai minunat decât faptul că unul dintre noi șade acum în sânul Sfintei Treimi, minune de care se bucură toată creația? „Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s‑a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult așteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava și frumusețea cea nemuritoare”, spune frumos Sfântul Ioan Gură de Aur.

La Înălțare s‑a restabilit comuniunea omului cu Dumnezeu, de aceea fiecare dintre noi trebuie să se străduiască zi de zi să se înalțe la cer folosindu‑și aripile duhovnicești și avându‑L pe Hristos călăuzitor, după cum spune și Sfântul Nicolae Velimirovici: „Păcatul a tăiat aripile lui Adam și pe cele ale tuturor urmașilor săi, și toți s‑au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credință și au fost orbiți de țărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalțe la cer pe aripi duhovnicești, către tronul slavei și puterii veșnice, despicând calea spre cer și deschizând toate porțile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovnicești – așa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea și tăind rezistența mare a aerului”.

Hristos a Înviat!