A fost odată un bob de grâu. Lipsit de griji și fericit, locuia împreună cu familia lui într-un sac mare de cânepă.

Sacul, la rândul lui, stătuse toată iarna în cămara unui țăran harnic.

Acum, când primăvara cu adierea ei blândă și caldă trezi la viață întreaga suflare, țăranul nostru prinse boii la car, ridică sacul în car și porni pe câmp, la semănat.

Bobul nostru fu trezit de hurducăturile carului tras de boi ce se apropia de tarlaua proaspăt arată. Bobul nu pricepu ce se întâmplă, așa că se hotărî să aștepte cu răbdare.

O mână puternică dezlegă gura sacului, luă un pumn de boabe și le azvârli voios în vânt. În curând îi veni rândul și micului nostru bob plăpând. El simți cum zboară între cer și pământ, apoi căzu într-un loc umed și strâmt.

Tare întunecos și rece era aici. A privit de jur-împrejur, și-a strigat frații, prietenii … nimeni nu l-a auzit, nimeni nu i-a răspuns. Singur și trist, bobul se închise în căsuța lui. Un spin vânăt se apropie de bob și-i zise:

„În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

Un strop de ploaie îl încurajă să nu-și piardă nădejdea. Åži în timp ce stropul îl mângâia duios, bobului îi căzu mantia de pe umeri și începu să se înalțe. Dar o piatră stătea în calea lui și oricât a încercat el s-o împingă, n-a reușit.

Spinul cel vânăt s-a apropiat din nou de bob și i-a zis:

“În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

O cârtiță tocmai se trezise din lungul somn de iarnă și căuta ceva de mâncare. Ea trecu chiar prin fața bobului și dădu piatra cea mare la o parte.

Văzând drumul liber, bobul continuă să se înalțe. În scurt timp ajunse la un strat de pământ argilos prin care nu reușea să străbată.

Spinul cel vânăt se apropie din nou și șopti:

În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

Bobul stătea descurajat. Să se întoarcă? Nu era chip. Să meargă mai departe? Nu avea destulă putere.

Dar, ca și cum ar fi auzit gândurile bobului, o râmă își făcu drum într-acolo și deschise prin stratul tare de pământ un coridor, chiar pe măsura bobului.

Uimit, bobul își adună ultimele forțe și se înălță mai departe. În sfârșit ieși la suprafață. Soarele îl aștepta. Bobul de grâu, radiind de bucurie, își înălță brațele în semn de recunoștință și, deodată, în jurul lui își văzu frații și prietenii de care fusese atâta vreme despărțit.

Aceștia, ca și el, purtau acum haină nouă, de sărbătoare – HAINA ÎNVIERII!

ACTIVITATE ÎN FAMILIE

Dragi copii,