Adaugat la: 2 Martie 2012 Ora: 15:14

Înfricoşata Judecată sau Ajungerea omenirii la vârsta maturităţii

Cea de‑a treia duminică înaintea Postului Mare, zisă a lăsatei secului de brânză

(Matei 25, 31‑46)
 

Înfricoşata Judecată sau Ajungerea omenirii la vârsta maturităţii

Oamenii se înfricoşează numai la gândul de „judecată”, şi cu atât mai mult când e vorba de „cea de pe urmă”. Căci o judecată este o condamnare cu caracter absolut, iar experienţa pe care o avem despre acest lucru în plan omenesc este de cele mai multe ori dezastruoasă. Dar atunci când este vorba despre o judecată dumnezeiască, lucrul care îi sperie pe credincioşi este caracterul ei inexorabil, definitiv, cu atât mai mult cu cât clerul a insistat adesea prea mult pe această idee, mai ales în Occidentul scolastic din al doilea mileniu, în numele unei pedagogii duhovniceşti îndoielnice: într‑adevăr, cum putem să ne închipuim că poate fi adus vreun om la Dumnezeu, care „este Iubire”, pe baza fricii de pedeapsă ? Este o pură inepţie din punct de vedere duhovnicesc, căci frica niciodată nu a zămislit iubirea.

Ca de fiecare dată în Evanghelie, este important să punem această învăţătură a Domnului în contextul său şi să încercăm să o înţelegem în sensul ei adânc, în duhul ei. Domnul se află la capătul vieţii Sale publice, între intrarea Sa mesianică în Ierusalim şi Patima Sa. În timpul acestei scurte perioade se atinge culmea înfruntării dintre Hristos şi Iudei. Neliniştea se face simţită, timpul este ca suspendat, iar rabbi Ieshouah se găseşte „la mijloc”, cu puţin timp înaintea celei mai mari tragedii din istoria omenirii: uciderea Fiului lui Dumnezeu. În aceste împrejurări stranii Domnul face înfricoşătoarea prorocie a sfârşitului vremurilor1. Apoi istoriseşte două pilde despre judecată: cea a celor zece fecioare înţelepte şi nebune şi cea a talanţilor. În acest moment face prorocia Înfricoşatei Judecăţi, care este un fel de concluzie la prorocia despre sfârşitul vremurilor, dar în pildă2. Imediat după aceea, va începe Patima Sa, care va duce la „judecata acestei lumi” (Ioan 12, 31).

Începutul este foarte clar: Fiul Omului, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, va să vie cu slavă. Chiar înainte de a muri şi a învia şi de a sta de‑a dreapta Tatălui Său pe tronul dumnezeiesc, cu firea Sa omenească îndumnezeită, vesteşte Întoarcerea Sa cu slavă. Prima Sa venire (la Crăciun) s‑a făcut în cea mai mare tăcere, smerenie şi taină, pentru că nu voia să Se impună, şi pentru că oamenii nu L‑au primit în slăbiciunea firii Sale omeneşti, dar va veni pe pământ în plinătatea slavei Sale dumnezeieşti, la sfârşitul vremurilor3, adică atunci când va lua sfârşit vremea care s‑a dat omenirii de către Tatăl ceresc pentru a primi pe Fiul Său, a‑şi schimba calea şi a intra în Împărăţia Sa.

Avem deja aici un aspect foarte important al pedagogiei lui Dumnezeu: Tatăl ne trimite pe Fiul Său, apoi pe Duhul Sfânt, şi apoi ne lasă vreme pentru a primi această învăţătură, pentru a o pătrunde şi a ne schimba. Există o anumită analogie cu ceea ce s‑a petrecut în grădina Raiului. Dumnezeu–Fiul4 vine „în răcoarea serii”, adică la sfârşitul unui timp (sau mai precis al unui eon, eonul zidirii), după ce a lăsat lui Adam şi Evei vremea să facă experienţa libertăţii, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu şi să dea rod (Facere 3, 8).

Aici trebuie să facem două precizări importante: Hristos va veni „cu toţi îngerii”, adică înconjurat de cele nouă cete îngereşti, pentru că este Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Şi „Va sta pe tronul slavei Sale”. Pentru ce spune aceasta? Nu este oare deja aşezat pe „un tron mare alb”5 dimpreună cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt? Lucrul nou aici este că va sta pe pământ: tronul Său, care era ceresc, va deveni pământesc. Dumnezeu va împărăţi pe Pământ, în lumea văzută şi cosmică. Tatăl şi Duhul vor fi şi ei aşezaţi pe tron, dar nu vom vedea decât pe Fiul, pentru că El S‑a întrupat. Va fi plinirea celei de‑a doua cereri din Tatăl Nostru: „Vie împărăţia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ”. 

„Toate neamurile vor fi adunate dinaintea Lui”. Aceasta înseamnă: toată omenirea va fi adunată dinaintea lui Dumnezeu, cei vii şi cei morţi: cei vii, care nu vor fi cunoscut „moartea cea dintâi” (moartea trupească) şi despre care vorbeşte Sfântul Pavel la I Corinteni 15, 52, şi cei morţi, care vor învia cu toţii înaintea judecăţii de pe urmă, după cum a vestit Hristos Însuşi la Ioan 5, 28‑296. „Toate neamurile” sunt adunate: aceasta înseamnă că omenirea se arată dinaintea lui Dumnezeu cu structurile sale, cu organizarea sa, culturile sale, istoria sa, diversitatea sa în unitate. Omul ca fire, una, în diversitatea persoanelor şi structurilor. Este omenirea chemată să fie acest „trup” al cărui cap este Hristos. 

Fiul este Cel care va judeca („Fiul Omului”), pentru că Tatăl Lui i‑a încredinţat toată judecata7. Şi i‑a încredinţat‑o tocmai „pentru că este Fiul Omului”8, adică pentru că a plinit această kenoză deplină care este Întruparea (făcându‑se ca una dintre făpturile Tatălui, El, Fiul lui Dumnezeu) şi pentru că S‑a făcut ascultător până la moarte: dăruirea Fiului este chipul desăvârşit al dăruirii Tatălui. Tatăl nu I‑a încredinţat toată judecata din favoritism sau nepotism sau în numele dreptului dumnezeiesc: I‑a acordat această putere părintească pentru că a primit să moară pentru a mântui pe Om, reflectând astfel negrăita Bunătate părintească. Această judecată de pe urmă şi ultima este cu totul diferită de judecata pe care o cunoaşte fiecare om la 40 de zile după moarte, atunci când sufletul trece dinaintea „înfricoşatului judeţ al lui Hristos”: această judecată este cu adevărat o judecată personală, judecata persoanei „mele” şi a vieţii „mele”. Pe când la judecata cea de pe urmă va fi vorba despre „noi”: noi, în toate legăturile şi relaţiile pe care le avem, organic, unii cu ceilalţi. „Omul” este cel care va fi judecat atunci: Omul dinaintea lui Dumnezeu.

„Şi va despărţi pe oi de capre…” Oaia este cea care poartă în sânul ei mielul. „Oile” sunt cei care, ca şi Maria, au purtat şi zămislit pe Mielul dumnezeiesc, pe Hristos; sunt cei care au dat rod9. Capra, şi mai cu seamă ţapul, arată urât şi miroase urât. Există o incompatibilitate absolută între oaie şi capră, ca şi între adevăr şi greşeală, între Cer şi iad. Capra simbolizează sterilitatea duhovnicească şi neasemănarea cu Dumnezeu10.

Hristos va pune pe oi „de‑a dreapta Sa”, adică la locul de cinste, acolo unde Tatăl Său Însuşi L‑a aşezat11, pentru că cei ce‑L cinstesc pe El cinstesc pe Tatăl12, iar cei care pun în faptă spusele Sale sunt iubiţi de Tatăl13. Cât despre capre, acestea vor şedea „de‑a stânga sa”, pentru că stânga este opusul dreptei.

„Atunci Împăratul va spune…” Da, Fiul este împărat pentru că este chipul desăvârşit al împăratului ceresc, Dumnezeu Tatăl Său, şi pentru că I‑a ascultat în toate. Dar această Împărăţie dumnezeiască, în acea vreme, va deveni şi pământească (vezi mai sus).

Iar judecata care iese din gura Sa, El care este Cuvântul Tatălui, este cu adevărat uimitoare. Nu este vorba cu nici un chip despre „theoria”, ci numai despre „praxis”. Domnul nu va spune: ai crezut în Mine? M‑ai iubit? Ai fost un „bun creştin”?… Ci: te‑ai purtat ca Dumnezeu cu aproapele tău? Ceea ce înseamnă, în realitate: ai văzut că aproapele tău era chipul lui Dumnezeu? M‑ai recunoscut în chipul aproapelui tău? Ai fost creştin cu adevărat, şi nu numai în aparenţă? Este un discurs atât de surprinzător încât nici oile, nici caprele nu‑l înţeleg şi pun întrebări. Domnul dă atunci cheia înţelegerii cuvântului Său: „întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut” (şi invers pentru capre). Lucru de neînchipuit: Domnul Iisus Se face pe Sine asemenea celui mai mic dintre oameni! Adânc neînţeles al bunătăţii şi smereniei dumnezeieşti!

Iar judecata dată este aceasta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Iată o descoperire teologică de cea mai mare importanţă: Dumnezeu a avut în vedere, dintru începuturi, cu mult înaintea căderii, fericirea veşnică a Omului, unirea Omului cu El, îndumnezeirea.

Cât despre ceilalţi, care nu au voit să urmeze această cale, care nu au primit cugetele Tatălui, sunt numiţi „blestemaţi”, dar nu „blestemaţii Tatălui Meu”, căci Dumnezeu este izvorul binelui, iar nu al răului: sunt blestemaţi în ei înşişi, pentru că au ales liber o cale rea, cea care nu vine de la Dumnezeu. Sunt osândiţi să meargă „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Acest foc veşnic nu a fost pregătit de la începutul lumii, căci însăşi noţiunea de cădere, de greşeală, de rău este cu totul străină de Dumnezeu: căderea nu intra în planul dumnezeiesc. Dumnezeu a pus dintru început ca temei că zidirea Sa – îngerii şi oamenii – aveau să se asemene Lui în fapte, din iubire pentru El, răspunzând liber iubirii Sale pentru ei. Iar acest „foc veşnic” – Părinţii Bisericii afirmă clar acest lucru – nu este altul decât focul iubirii dumnezeieşti, însă care este primit de oi, pe care le transfigurează, le schimbă la faţă, şi respins de capre, pe care le arde. De aceea focul Iadului este numit şi „foc îngheţat”. Acest foc al Iubirii dumnezeieşti s‑a făcut ipso facto foc de judecată pentru Satan (şi îngerii care l‑au urmat în neascultarea sa), dar nu prin alegere dumnezeiască, nu „de la întemeierea lumii”, ci numai de la revolta unei părţi a lumii îngereşti14 împotriva smereniei şi bunătăţii lui Dumnezeu, arătate în persoana Fiului care primeşte a Se întrupa.

Această judecată este de bună seamă înfricoşată. Cine dintre noi, într‑adevăr, poate spune că a plinit ceea ce Domnul spune oilor? Dar dacă nu ar fi judecată, omul ar rămâne veşnic un copil, un minor, un iresponsabil. Dar nu aceasta este voia lui Dumnezeu. Domnul ne‑a cerut să fim „ca” şi copiii, adică să păstrăm duhul lor, dar nu să fim nişte copii. Judecata dumnezeiască ne sileşte să devenim responsabili, adulţi, oameni mari. Şi, in fine, ne poate aduce şi la pocăinţă, care este poarta raiului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris 

Note:
1. Istorisită de cei trei Sinoptici: Mt 24, 1‑44, Marcu 13, 1‑37, Luca 21, 5‑36. Aceste pericope 
nu sunt niciodată citite duminica în ritul bizantin. În Apus, ele sunt citite în timpul primei părţi a Aventului, pentru că în acest interval ne pregătim în acelaşi timp pentru două Veniri: prima, Crăciunul, şi a doua, a doua Venire a lui Hristos în slavă.
2. În timp ce prorocia sfârşitului vremurilor amestecă limbajul limpede şi limbajul simbolic. Aici este vorba de o adevărată parabolă, o pildă, o „istorisire”.
3. În gura Apostolilor: „sfârşitul lumii” sau, în anumite traduceri, al veacului (n. tr.) („…şi care va fi semnul Venirii Tale şi al sfârşitului veacului…”, Matei 24, 3) şi în gura Domnului: „sfârşitul” („Atunci va veni sfârşitul”, Matei 24, 14).
4. „Fiul”, pentru că El este Cel care ne arată pe Tatăl.
5. Apo 20, 11.
6. Ioan 5, 22.
7. „...căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28‑29).
8. „Şi I‑a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5, 27).
9. Ei sunt cel de‑al patrulea fel de „pământ”, adică de suflet, din pilda Semănătorului (Marcu 4, 8).
10. În imaginarul religios apusean, Satan este adesea reprezentat ca un ţap.
11. „Domnul… s‑a înălţat la Cer… şi a şezut de‑a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19). A se vedea şi Ps. 109 [H.110]1: „Stai de‑a dreapta mea, până când voi pune pe duşmanii tăi aşternut picioarelor tale”.
12. „Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L‑a trimis” (Ioan 5, 23).
13. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi‑l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui…” (Ioan 14, 21)
14. După cum spune Apocalipsa, o treime din cetele îngereşti.

Înfricoşata Judecată sau Ajungerea omenirii la vârsta maturităţii

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni